În clipa când pășește în studio, balerina intră într-o altă lume. Își sprijină mâinile de bară, se apleacă ușor, simțind magia de a-și aparține în totalitate sieși. Nu există limite, nu există capăt, doar oglinda din față, care uneori e prietenă, alteori dușmană. Oglinda este singura realitate în care balerina crede, în acea reflecție se șterge tot ce a realizat ieri, există doar clipa prezentă și această mișcare care o ademenește spre perfecțiune.
Dincolo de studio, la o măsuță retrasă, dintr-o cafenea cu murmur duminical, găsesc o fiică și o mamă. Însă este destul să întreb despre dans ca fața de copil a balerinei să devină serioasă și concentrată. Își ia pauze de gândire, nu poate vorbi oricum despre balet. Ada Gonzalez este balerină la Teatrul de Balet Sibiu. Are doar 20 de ani, dar emoția și pasiunea cu care vorbește despre balet îi dau o maturitate neașteptată. S-a născut în Spania și a început să danseze la vârsta de patru ani la Company&Company Barcelona. Timp de șase ani a studiat baletul clasic, la “Centre de Dansa de Catalunya”, sub îndrumarea lui Roser Muñoz și Joan Boix. La Teatrul de Balet Sibiu este din 2013, perioadă în care a dansat în spectacole precum Giselle, Don Quijote, La fille mal gardée, Frumoasa din pădurea adormită, Spărgătorul de nuci, iar săptămâna aceasta, urmează să danseze în Lacul Lebedelor (Odette Odile).
Fiindcă în Spania sunt mai puține oportunități pentru o balerină, Ada și-a obișnuit familia cu ideea că va pleca departe de casă foarte devreme. Îmi spune cu tremur în voce că și-a asumat riscul de avea o singură opțiune, una care o împlinește – baletul.
-A trăi înseamnă pentru tine a dansa?
Ada Gonzalez: Dansul este tot timpul un stil de viață. Din moment ce alegi să dansezi, toată viața ta începe să se învârtă în jurul baletului. Însă ne place. Oamenii pot crede că este un sacrificiu. Nu cred că este un sacrificiu. Nu mi-am sacrificat copilăria, mergând la ore de balet, nu mi-am sacrificat weekend-urile, fiindcă nu ieșeam cu prietenii. Nu a fost un sacrificiu, sună egoist probabil, dar aceasta era ceea ce-mi doream să fac.
-Cum ai ales baletul?
Ada Gonzalez: Nu cred că alegi baletul, mai degrabă, baletul te alege. Când am început să iau ore de balet, la 4 ani, nu mi-a plăcut. Mi-a părut plictisitor. Baletul necesită foarte multă disciplină, iar eu nu cred că am fost vreodată o persoană disciplinată. Însă m-am îndrăgostit de balet când am întâlnit-o pe profesoara mea. Aveam 11-12 ani când această balerină minunată – Roser Muñoz, a apărut în școala noastră. Modul în care mi-a arătat ea dansul, m-a făcut să mă îndrăgostesc de balet. M-a făcut să-mi doresc să dansez. De aceea, spun că nu am ales baletul. Pur și simplu, dansând în fiecare zi, la un moment dat nu-ți mai dorești să renunți.
-În Sibiu cum ai ajuns?
Ada Gonzalez: Când finalizăm studiile de la școala de dans, cu toții devenim agitați, căci nu este deloc simplu să-ți găsești un loc de muncă. Sunt multe posibilități, dar sunt și foarte mulți dansatori. Dansatori tineri, talentați, căutând un loc de muncă. Am încercat peste tot, însă doar Teatrul de Balet Sibiu mi-a oferit un contract. Felul în care am comunicat prin e-mail, cum mi-au propus să vin în Sibiu, totul a fost atât de simplu. Am mai încercat și în alte părți, dar știam deja că vreau să vin în România.
Lângă Ada, mama ei, Sabina García, o privește cu bucuria unui părinte împlinit. Sabina lucrează în august când ceilalți au concediu, găsește tot felul de ocazii ca să poată veni la spectacolele importante pentru Ada. Îmi spune că nu simte distanța emoțională, că sunt atât de conectate, grație noilor mijloace de comunicare, dar în continuare, din timp în timp, simte nevoia unei îmbrățișări reale. ”Familia a acceptat decizia ei de a urma ceea ce-i place. Însă de la început ne-am înțeles că va face aceasta cu condiția să aibă rezultate bune și la școală. Totuși, a fost minunat cum s-a descurcat, nu doar bine. La început antrenamentul Adei dura 3 ore pe zi, șase zile pe săptămână. Însă aceasta doar la început. Între 15 și 18 ani, au fost șase ore pe zi, șase zile pe săptămână. Învăța la un liceu cu program obișnuit, 6 ore pe zi, după aceea, mânca ceva în metrou și alerga la orele de dans.”
-Nu ți-a fost dificil să studiezi într-un liceu cu program obișnuit, de dimineață?
Ada Gonzalez: Este dificil, dar dacă știi ce vrei, îți asumi. Care este sensul să faci mai multe lucruri în același timp dacă nu poți să le faci bine? Interesul meu era baletul, dar îmi doream să urmez programul normal de studii și să am rezultate bune.
-Ești perfecționistă așadar.
Ada Gonzalez: Fiecare dansator trebuie să fie perfecționist. Lucrăm atât de mult în fața oglinzii. Este extrem de dificil din punct de vedere psihologic să te vezi pe tine însăți 6 ore pe zi, să-ți vezi greșelile mai degrabă decât ceea ce-ți reușește. Să cauți în fiecare zi perfecțiunea în dans cred că te face perfecționist în toate sferele vieții. Nu știu dacă e valabil pentru toți dansatorii, însă eu așa simt.
-Cum a fost prima dată când ai primit un rol principal?
Ada Gonzalez: Cred că a fost Clara, din ”Spărgătorul de nuci”, care deși nu este principal, este un rol important în balet. Acel rol m-a făcut să am mai multă încredere în sine. De asemenea, am avut un rol principal în ”Corsarul”, am dansat rolul Gulnarei. Acest rol m-a ajutat să cresc ca solistă. Însă voi avea tot timpul o dragoste specială pentru Giselle, care a fost primul rol principal pe care l-am dansat. Întâi, am dansat cu Mircea Munteanu, iar câteva luni mai târziu, am avut acest noroc uriaș să dansez cu un artist precum Ovidiu Matei Iancu.
-Ai roluri preferate?
Ada Gonzalez: Anul trecut am dansat 5 roluri diferite, roluri din baletul clasic și de fiecare dată când dansam, după spectacol credeam că acela era rolul meu preferat. Nu aș putea alege un rol preferat, fiindcă câte o parte din personalitatea mea poate fi regăsită în fiecare personaj pe care l-am interpretat. Găsesc în mine acea parte din Ada pe care o pot aduce pe scenă în fiecare rol. Totuși, ar fi două roluri. Kitri, din Don Quijote, e o parte din mine, pe care o arăt oamenilor în fiecare zi. Giselle nu se vede atât de mult, însă este poate cea mai bună parte din mine.
-A fi dansator implică mult să fii și actor, nu-i așa?
Ada Gonzalez: A fi actor reprezintă mai mult de 50 la sută din a fi dansator. Sunt multe tehnici, multe mișcări, dar în toate rolurile de solist, pe care le-am avut în acești 2 ani a fost necesar să spui o poveste, să știi cum să o faci, să o găsești în tine.
-Pentru această stagiune ce pregătești?
Ada Gonzalez: Încep cu Lacul Lebedelor, cu Odette Odile, care este cel mai greu rol din balet. Nu poate fi comparat cu nimic altceva. Urmează în curând și Anna Karenina, care mă entuziasmează foarte mult. Căci toate rolurile principale de până acum au fost clasice, nu atât de reale, umane. Emoțiile pe care le puneai în rol țineau de magic, nu de real. Anna Karenina simt că e un rol mai ”uman”. Știu că voi avea de experimentat emoții care sunt mai ușor de găsit în viața reală, în comparație cu Odette. Eu nu sunt o lebădă care devine femeie într-o noapte. Pot doar să mă transpun în acel rol, nu pot să am aceleași emoții. De aceea, cred că Anna Karenina va fi un rol interesant, e totuși o ființă umană. Mai urmează și ”Spărgătorul de nuci”, unde până acum am avut rolul Clarei, care a fost distractiv, căci să redevii un copil e tot timpul frumos. În această stagiune nu știu încă ce rol voi avea în ”Spărgătorul de nuci”.
-Care e partea cea mai dificilă în balet?
Ada Gonzalez: În companie, toată lumea știe despre toți ceilalți ce pot. Nu există secrete în balet. Ești antrenat în fiecare zi să fii mai bun. Și fiecare persoană din studio știe de ce ești capabil. E dificil să te știi judecat. Este dificil să te judeci tu însăți în fiecare zi, în fața oglinzii. Căci nu fiecare zi va fi una bună. Baletul este dificil, în orice sens, artistic sau ca tehnică. E o luptă continuă. Poate luptă nu este cuvântul potrivit, dar îți zici tot timpul că vei fi mai bun, că vei face mai bine, însă uneori nu se întâmplă și ceea ce vezi în oglindă nu-ți place. Aceasta te poate demoraliza, te presează enorm și trebuie să fii atât de puternică, iar eu nu sunt atât de puternică. Sunt norocoasă să am sprijin de la toată lumea din balet. Câteodată am o zi proastă, fiindcă mă trezesc vulnerabilă, mai slabă. Atunci e mai greu decât ieri să fii mai bună. E acolo acea oglindă în care te vezi și te compari mereu. Căutăm perfecțiunea în fiecare zi, dar nu o vom atinge niciodată. Este complicat să cauți ceva ce nu va fi niciodată perfect. Însă ne place atât de mult. Suntem nebuni! Oare de ce facem aceasta? De ce dansăm? (râde)
-Ce te sperie în acea oglindă?
Ada Gonzalez: Există complexe fizice care nu îți plac și pe care vrei să le ascunzi, dar nu reușești, fiindcă în felul acesta te minți pe tine însăți. Standardele baletului se schimbă, pierdem partea artistică în favoarea tehnicii și a fizicului. Acum, în Rusia, de exemplu, toate balerinele sunt foarte slabe, foarte înalte și această tendință parcă se răspândește în toată lumea. Ivan Vasiliev, care este considerat cel mai bun dansator din lume, este și el criticat. Oamenii judecă. Perfecțiunea pur și simplu, nu există.
-Te identifici cu baletul clasic?
Ada Gonzalez: Astăzi baletul alunecă spre ceva modern, căci vechi înseamnă plictisitor, prea clasic. Producțiile noi sunt interesante, însă eu mi-aș dori să le putem îmbina ca să nu pierdem partea clasică. Mă identific cu baletul clasic, dar mă descurc și cu baletul neoclasic, fiindcă profesorii mei din Barcelona dansau foarte mult și acest tip de dans. Totuși, de fiecare dată când urmează să trec la contemporan, e complicat și știu că voi avea nevoie de dans contemporan oriunde aș merge. În Sibiu suntem norocoși să avem acest repertoriu, care este în mare parte balet clasic. Este uimitor. Aceasta nu se întâmplă peste tot. Nu vreau să critic dansul modern, dansul contemporan, dar îmi doresc să nu pierdem baletul clasic, care este încă cea mai pură formă de dans.
-Este lumea baletului așa cum apare în filmul ”Black Swan”, regizat de Darren Aronofsky?
Ada Gonzalez: Nu știu exact ce au dorit să prezinte. E un film de groază și nu-mi plac astfel de filme. Nu mi-a plăcut. Însă este adevărat că artiștii se joacă uneori cu propria personalitate, cu propria minte. Ai nevoie să găsești în tine personalități diferite pentru roluri diferite, însă niciodată nu ajungi la acele extreme ilustrate în film. De asemenea, competitivitatea care apare între personajele din film, e reală. Sunt suficient de norocoasă să nu fi întâlnit un asemenea mediu în această companie, dar în general, este real. Poți fi înghițit de altcineva foarte ușor, fiindcă este mai puternic decât tine și nu neapărat mai talentat. Sau poți fi tu cel care înghite pe alții. E complicat. Însă nu aceasta este lumea baletului. Nu. Filmul arată ceva complet diferit.
-Ce planuri de viitor îți faci?
Ada Gonzalez: Cred că e cea mai dificilă întrebare, căci am 20 de ani. Sunt tânără. În mod obișnuit, dacă nu aș fi balerină, aș merge acum la facultate, nu aș avea nici măcar un loc de muncă încă. Nu îmi doresc să mă gândesc mult înainte, mă bucur de ceea ce fac acum și învăț în permanență. Nu voi dansa toată viața, sunt multe lucruri pe care aș vrea să le încerc. Sper să am o carieră lungă ca să trăiesc toate acele experiențe pe care mi le doresc. Dacă mă gândesc cum ar fi să nu mai fiu balerină, nu pot avea în minte decât ceva relaționat în continuare cu dansul – o școală de dans, ceva din sfera aceasta. Nu știu cum ar fi să nu mai fiu atașată de lumea dansului. De fiecare dată când mă gândesc astfel, mi-e frică, căci nu am altă opțiune. În plus, această companie îmi ofertă atât de mult, încât o parte din mine nu ar pleca niciodată de aici. Iubesc Sibiu, și totuși, vreau să văd lumea. Vreau să trăiesc în mai multe locuri și dacă aș putea m-am muta în fiecare an în altă parte.
-Ce sfat ai primit de la oamenii cu care lucrezi și nu-l uiți?
Ada Gonzalez: Ceea ce am învățat de la toți este că trebuie să uiți de tehnică și să intri cu adevărat în rolul pe care îl interpretezi. Dacă ar trebui să dau eu un sfat cuiva mai tânăr, aș spune că baletul nu înseamnă doar tehnică. E dificil să-ți imaginezi, căci în prezent baletul chiar pune mare accent pe tehnică. Mihai Babușca mi-a arătat un cu totul altfel ”Lacul lebedelor” față de ceea ce știam. El mi-a spus: nu este vorba despre a ridica picioarele cât mai sus. Vreau să faci aceasta și la repetiții te voi pune să faci aceasta. Însă Lacul lebedelor înseamnă să fii o lebădă. Și este necesar să găsești acest echilibru între tehnică și partea artistică.
-Care este partea cea mai frumoasă în balet, care te face să uiți de toate aspectele dificile?
Ada Gonzalez: Totul este frumos. Vrei să crezi că e momentul când ieși pe scenă în ziua spectacolului, când știi că ai finalizat, când ieși pentru aplauze și simți că publicului i-a plăcut. Aceasta este cu adevărat o recompensă, fiindcă ai muncit atât de mult pentru ei, pentru public. Pe de altă parte, fiindcă e acea nebunie în noi toți, în toți balerinii, e magic momentul când vii dimineața la zece și apuci bara, începi să lucrezi, gândindu-te la cu totul altceva până pleci. Sau când vii la cabină să te pregătești pentru un spectacol, sau când ieși din teatru… Toate aceste momente sunt frumoase și deosebite, căci știi că nu toată lumea poate face ceea ce faci tu.
fotografii: Ballerina Project Sibiu
