Homofobie. Stigmă socială. Femicid. ,,În România, 1 din 3 femei…”. Privește atent în jur, completează tu. Suicid. Violență sexuală. Violență domestică. (In)echitate. Război. Revoltă. Reprimare. Despre ce alegem să nu vorbim astăzi? Apologia complexității cărora din subiectele menționate o vom folosi ca motivare a propriei tăceri, mască a inactivității în luarea unei poziții care să facă diferența?
Sâmbătă, 16 august, pe scena Teatrului GONG din Sibiu au urcat cei nouă participanți ai Campionatului Național de Slam Poetry, ajuns la a doua ediție – Răzvan Omotă, Alexandra Busuioc, Fabiola, Andi David, Sara, Domi, Alex Higyed, Thea și Erika Gabor. Au luat microfonul în mână și au dat voce cuvintelor pe care noi le ținem, în mod cotidian, sub cheie.
Evenimentul a fost deschis pe ritmuri de jazz de Daniel Varga, urmând un moment artistic al Simonei Sigartău, câștigătoarea ediției de anul trecut, iar Diana Duțu a spart gheața cu un manifest social pus în versuri. Două invitate speciale din scena internațională de slam poetry au urcat, sâmbătă seara, pe scenă – Mama Fiera, de două ori campioană națională în Spania, vicecampioană europeană și locul 8 mondial în 2024 la Togo și Marija Bliznac, aka Blitzpoesi, campioana Norvegiei la slam poetry și una dintre cele mai puternice voci din Oslo.
Câștigătoarea campionatului a fost Thea, căreia i-am luat un interviu la finalul serii și pe care îl puteți citi în cele ce urmează. Am povestit despre spoken word și tot ceea ce poți să transpui prin această formă de expresie, despre poetica ei, curajul de a urca pe scenă și a-ți face vocea auzită când de atâtea ori realitățile sociale te-au dezamăgit crunt, despre schimbare și ce putem vindeca.
Alexandra Bene: Ce înseamnă slam poetry pentru tine și cum ai descoperit-o?
Thea: Orice poate să fie pe scenă. Aș defini, mai degrabă, spoken word-ul, care e un gen de poezie, spus pe scenă. Atât. Orice tip de poezie, oricum ar veni ea, sub orice formă. Cât timp e pe scenă, în fața unei audiențe.
Eu l-am descoperit acum un an jumătate, când au organizat cei de la Bucharest Spoken Word un eveniment, un open mic. Trebuia să te înscrii, iar eu habar nu aveam ce era spoken word. Credeam că e un monolog de teatru. Când m-am dus să completez formularul, acolo spunea ,,Scrie-ne poezia ta”, și am avut un mic atac de panică. ,,Ce e aia o poezie? Ce facem? Cum scrii o poezie?”. Am scris ceva ironie semi-politică despre cum se închideau pe atunci niște hub-uri culturale prin București – ca și acum, de altfel -, și mi-am zis ,,A! Atunci asta spun eu că e o poezie”.
AB: În ce rezidă esența poeticii tale? Cum ai defini-o în câteva cuvinte?
Thea: Cred că este, uneori, un take mai neserios despre subiecte serioase sau un fel mai aproape de casă, pentru mine, de a vorbi despre subiecte serioase. Sunt foarte interesată de activism și ceea ce se întâmplă în viața publică, și cum ne influențează asta. Iar prin poezie doar încerc să atrag atenția asupra lucrurilor menționate anterior cât să nu pară că sunt la un Ted Talk, cu un PowerPoint și să spun ,,Uite! Asta este tot ce e greșit în lume și așa ar trebui să facem”. Nu pot să consider că poezia mea schimbă lumea și că va schimba opiniile oamenilor, dar dacă eu te emoționez cu ceva, poate poate o să vezi și perspectiva mea.
AB: Îmi vorbeai înainte despre temele importante pentru tine și mă întrebam dacă-mi poți povesti de ce le-ai ales pentru a le adresa pe scenă, în această seară.
Thea: Toate sunt teme sociale. Prima este inspirată de faptul că de fiecare dată când mă întorc acasă din Londra, unde studiez, pe lângă fericirea revederii familiei mele și a tuturor celor dragi, ești întâmpinat de aceleași ,,Nu există nu poți, doar nu vrei. Când nu mai poți, mai poți un pic. Nu pocni din degete, că nu e frumos. Nu e frumos, măi, mamă!”. Temele poeziilor mele gravitează în jurul lucrurilor din copilărie pe care le întâlnesc și acum în jurul meu. Credința nejustificată că persoanele de același sex nu se pot ține de mână pe stradă, pentru că ni s-a spus că oricum nu e bine să te ții de mână pe stradă, și oricum asta nu se face. Asta nu e bine. Bunica zicea ,,Nu te bagi, orice ar fi.”, și când cineva își ia bătaie, noi nu ne băgăm, că noi așa am fost învățați, să nu ne băgăm.
AB: Ce este scena pentru tine? Un spațiu al vulnerabilizării, o portavoce care te face auzită, un loc al refulării sau un moment al tău cu tine, rezervat artei pe care o faci?
Thea: Toate. Dar cred că pentru mine, într-adevăr, e foarte important ca, cel puțin acum, ce spun pe scenă să poată, și infinitezimal, să facă oamenii să vadă și altă perspectivă. Să considere, măcar, faptul că nu le știm pe toate, și modul în care am fost crescuți, alături de ce ni se spune și de știrile la care ne uităm, sunt lucruri care nu-ți spun tot adevărul. Și poate, dacă te uiți la oameni care mor, oameni care își iau bătaie, care pleacă, iar eu îți transmit anumite lucruri despre asta prin versurile mele, poate reușesc să te ating.
AB: Cu ce ai vrea să plece în minte publicul în seara asta acasă?
Thea: Nu le știm pe toate, dar în loc să alegem să nu fim vulnerabili și să considerăm că lucrurile nu o să se schimbe, cred că e mai important să stăm cu noi, să vedem ce ne atinge și de ce, și să ne dăm seama că schimbarea încă e acolo. Are nevoie doar de niște oameni care să vrea să schimbe lucrurile. Că ele pot arăta și altfel, mereu poate fi altfel. “Hold on tightly to that carnation between your teeth, it’s the only one you’ll fucking get”.
AB: Vorbeai de schimbare. Ce putem schimba social, emoțional, la nivel de mentalitate, în mod concret, prin slam poetry?
Thea : Faptul că au venit oameni să vadă alți oameni pe scenă, spunând poezii, e insane. Și comunitatea asta crește, și e bine. Doar că eu cred că în România nu am ajuns la stadiul în care lumea vine la poezie și consideră că e neapărat ceva ce iei în serios și apoi să își zică ,,Uite ! Oamenii ăștia au ceva de spus”. Iar noi, acum, schimbăm întreg macazul.
Încă suntem la un nivel incipient, la cum funcționăm ca societate și ca formă de artă. Așa că în acest moment ce poate și ce face slam poetry este să dea pastila împachetată în dulciuri când vine vorba de a adresa problemele existente în societate. Vorbim, însă, despre subiecte foarte sensibile pe scenă, și ne este greu să râdem. Și ne e greu să le împachetăm în ceva ușor digerabil, pentru că mor oameni în jurul nostru. Însă pe măsură ce evoluăm, cred că o să ne dăm spațiu să spunem că și partea de scris contează, și contează și forma în care o pui, și contează și să nu-l lecturezi pe cel din fața ta.
AB : Ție ce ți se pare cel mai greu de adresat, de pus în cuvinte, când vine vorba să urci pe scenă și să iei microfonul în mână ?
Thea : Îmi este greu să am poezii care nu sunt serioase și care nu sunt despre ceva care ne presează foarte tare. Pentru că atunci când ai momentul ăla în care ești în fața oamenilor și ai șansa să spui ceva, simți că trebuie să spui ce ți se pare greșit. Și simți că trebuie să schimbi cu ceva, să te implici. Mi se pare că vocea mea nu are alt sens, decât dacă ies în stradă sau mă duc pe scenă și spun ce e greșit.
AB : Există, în momentul de față, suficiente spații sigure de dialog? Ne spunem unii altora ce ar trebui să auzim ?
Thea : Nu. Absolut deloc. Și e nevoie de atât de multe astfel de spații, iar în momentul de față se închid și se comasează. Spațiile astea dispar, iar noi avem nevoie de mai multe. Din tot ceea ce mi s-a spus când eram mică și prin școlile prin care am fost, spațiul de dialog ar trebui să fie un spațiu sacru, să fie ,,sfânta scândură sau nimic”. Dialogul poate să fie purtat și într-un bar, cu un microfon sau fără microfon. Dacă oamenii sunt acolo să asculte, acela e un spațiu de dialog. Trebuie doar să lași oamenii să vorbească și să nu mai sacralizezi atât de tare spațiile astea.
