Care e legătura dintre ia cu altiţă românească de pe Valea Hârtibaciului şi romii cortorari? O echipă de cercetare, coordonată de arhitectul Eugen Vaida, care e şi pasionat colecţionar de ii, a pornit o cercetare ştiinţifică, actuală, despre acest subiect. Aşa au descoperit şi au scos în evidenţă relaţiile dintre românii şi romii cortorari din sudul Transilvaniei şi a elementelor de patrimoniu material – iile cu altiţă româneşti păstrate şi asumate în cultura romă. Aşa am aflat că romii din sudul Transilvaniei şi-au asumat mai mult sau mai puţin voluntar, de mai bine de un secol, rolul de „gardieni” ai iei cu altiţă româneşti. Au integrat acest element important de costum în obiceiurile şi cutumele proprii.
de Oana Ciucă Lazar și Adela Vladu
Foto: Magdalena Menzinger
De mai bine de 20 de ani, Eugen Vaida a colindat satele de pe Valea Hârtibaciului şi din Ţara Oltului şi a achiziţionat de la comunităţile rome peste 100 de ii cu altiţă. Odată cu proiectul „Salvând cultura celuilalt”, şi-a pus la dispoziţie întreaga colecţie pentru cercetare, şi a aflat lucruri neştiute până atunci despre iile pe care le păstrează. Şi acesta a fost doar începutul, pentru că, dincolo de muzee şi centrele etnografice deja recunoscute ca păstrătoare de ii cu altiţă, echipa proiectului a mers în comunităţile de romi. Până acum, implicarea comunităţii de romi cortorari în conservarea iei cu altiţă a fost un fenomen necunoscut publicului larg şi lumii academice. De altfel, este pentru prima dată când o echipă de cercetare se apleacă într-o măsură amplă asupra acestui subiect. Cum s-a desfăşurat proiectul iniţiat de Asociaţia Monumentum, am aflat de la arhitectul Eugen Vaida.
„Salvând cultura celuilalt” este o cercetare amplă despre ia cu altiţă ce aduce în prim plan comunitatea romă care a integrat această ie în cultura ei. Ce a presupus implementarea acestui proiect? Care e plus valoarea pe care a adus-o în domeniu?
Când ne-am hotărât să pornim această cercetare, primul pas a fost să coagulăm o echipă competentă, cu experienţă pe partea etnografică. Şi mă refer aici la muzeografi, cercetători şi restauratori. Nu s-a mai făcut o cercetare atât de extinsă, cu o echipă atât de mare, de foarte multă vreme, de zeci de ani, din ce ne-au spus cercetătorii. Pot să îi zic mai degrabă un proiect etnografic, un proiect de patrimoniu cultural. Noi ne-am dorit să identificăm centrele etnografice din care provin iile cu altiţă. Am făcut, astfel, cercetare în cinci muzee mari: Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Complexul Naţional Muzeal Astra din Sibiu, Muzeul de Etnografie Braşov, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj şi Muzeul de Istorie „Valea Hârtibaciului”. Cu această ocazie, am identificat centre etnografice noi sau mai puţin cunoscute cum sunt Ţichindealul, Ghijasa de Jos sau Nucetul. Am făcut cercetare nu numai în satele româneşti cum sunt Alţâna şi Săsăuş şi în muzee, ci şi în comunităţile de romi, romii cortorari, care, după cum spune şi proiectul, au salvat o parte a culturii româneşti şi a culturii rome, în aceeaşi măsură. Consider că aceste ii pe care ei şi le-au asumat, nu doar le-au salvat, ci le-au integrat în cultura lor adaptându-le şi dându-le câteva valenţe interesante, fac în acest moment parte din ambele culturi. Este, astfel, o bună oportunitate de a ajunge la o înţelegere a culturii celuilalt, din moment ce avem un element identitar comun; să privim din alte perspective aceste comunităţi şi să intrăm puţin în această cultură romă care, de fapt, a avut nişte interferenţe foarte mari cu cultura românească din punct de vedere etnografic.
Referitor la plus valoarea pe care o aduce proiectul, noi am reuşit să aducem câteva informaţii suplimentare pentru cercetarea şi promovarea iei cu altiţă, a cărei tehnică face obiectul dosarului depus la UNESCO* de către România şi cred că e foarte important să susţinem acest demers. Toate aceste lucruri le-am pus într-o carte cu titlul „Salvând cultura celuilalt. Cercetarea iei cu altiţă de pe Valea Hârtibaciului” care se poate descărca gratuit de pe Issuu.
Cum v-au întâmpinat oamenii din comunităţile rome? Care au fost reacţiile lor când le-aţi povestit despre cercetarea pe care o realizaţi?
La început a fost un pic mai greu de explicat care e miza şi importanţa acestui proiect, pentru că foarte multe doamne cu care noi am vorbit erau în vârstă. Dar cumva a fost surprinzător pentru ele că cineva le vorbeşte despre valoarea iilor din lăzile lor. Nu credeau că aceste ii mai au o valoare pentru comunităţile româneşti. Credeau că au o valoare doar pentru ele. Şi când o echipă atât de mare vine în casa ta, întrebându-te despre ia cu altiţă pe care tu ai păstrat-o, dar tu crezi că nu mai are valoare în ochii tinerei generaţii, este o surpriză, cel puţin. De atunci încoace, am observat că au început să preţuiască şi mai mult aceste ii cu altiţă.
Mai coase cineva ie cu altiţă?
Da, şi nu sunt comunităţile tradiţionale aşa cum ai crede. Există o comunitate care se numeşte Semne cusute, unde sunt peste 30.000 de femei care cos, după izvoade vechi, ii noi, păstrând tehnica tradiţională, de la confecţionarea pânzei până la coloranţi naturali pentru firele cu care cos. Aici, Ioana Corduneanu a avut un rol determinant. Ea este iniţiatoarea acestei mişcări foarte mari prin care încearcă să reînvie această ie. Ştiind de iniţiativa lor, am încercat să cuprind această comunitate în proiect. A rezultat, în urma colaborării, şi o ie cusută de Ioana Corduneanu şi de colegele ei după un model de ie din colecţia pe care eu o deţin, o ie care provine din Ţichindeal. Tehnica aceasta sperăm să intre, anul viitor, probabil, ca element de identitate culturală, pe lista UNESCO şi nu putem să păstrăm această marcă fără să-i continuăm, cumva, meşteşugul.
Multă lume te ştie ca arhitectul Eugen Vaida de la Ambulanţa pentru Monumente. Însă acest proiect despre Ia cu altiţă, nu a pornit întâmplător. Chiar tu eşti colecţionar de ii, încă din copilărie. Cum se îmbină cele două pasiuni?
Păi, cred că e vorba de o singură pasiune aici, cea pentru patrimoniu. Fie că vorbim de etnografie sau de arhitectură. La 16 ani am descoperit, în satul Săsăuş, aceste elemente de patrimoniu. Lumea le mai avea, încă, atunci. Am cumpărat câteva de acolo, nu foarte multe pentru că majoritatea ajunseseră deja, după anii ’50, imediat, în posesia romilor cortorari. Am salvat aceste ii într-o vreme în care nu foarte multă lume aprecia acest patrimoniu etnografic. Era o perioadă în care camioanele duceau mobilier şi icoane pe sticlă, ceramică şi textile peste graniţă şi lumea le arunca. Eu am reuşit să achiziţionez la preţuri foarte mici, în perioada anilor ’90, nişte elemente valoroase, pe care atunci nu le preţuiau comunităţile. Aşa am început să salvez patrimoniul. După câţiva ani, fiind arhitect, am început să mă dedic şi patrimoniului imobil, caselor tradiţionale şi mai nou monumentelor istorice pe care le salvăm cu ajutorul Ambulanţei pentru Monumente.
În ultimii ani a crescut foarte mult interesul pentru patrimoniul etnografic. Cum vezi această mişcare?
Da, este evident că în ultimii cinci ani a crescut acest interes formidabil. Au apărut foarte mulţi colecţionari. În 2011, noi am lansat o reţea a muzeelor etnografice săteşti particulare din România. Eram, la acel moment, 23 de membri. Acum sunt sute de astfel de iniţiative. Oamenii sunt dispuşi să dea foarte mulţi bani pe astfel de piese, mai ales doamnele care înţeleg, inclusiv prin intermediul acestui fenomen, Semne cusute, valoarea şi importanţa acestui patrimoniu pentru prezervarea identităţii noastre culturale. Trăim un moment de redescoperire a identităţii locale, regionale şi naţionale şi mulţi sunt dispuşi să cumpere o ie tradiţională veche ca să o aibă în colecţie sau chiar ca să o poarte. Pe de altă parte, şi tinerii de la oraş, care mai au bunici la ţară, au devenit tot mai interesaţi de ceea ce se află în lada bunicilor şi le spun de foarte multe ori să nu arunce acele haine, să le păstreze.
Care e mesajul pe care doriţi să-l transmiteţi prin proiectul „Salvând cultura celuilalt”? Şi, mai ales, cum va putea ajunge acest mesaj la comunităţile de tineri, de exemplu, care nu au auzit de ia cu altiţă?
Sunt, de fapt, două mesaje, pe de o parte, să înţelegem că locuitorii de pe Valea Hârtibaciului şi din sudul Transilvaniei au avut nişte ii foarte valoroase, colorate, diferite faţă de cele pe care le purtăm astăzi în zonă – costumul naţional alb-negru, şi să facem un reenactment cultural prin care să repurtăm aceste ii tradiţionale, adaptându-le la necesităţiile contemporane de sustenabilitate şi confort. Poate că trecem de la pânza de bumbac industrial la o pânză de in aşa cum a făcut Ioana Corduneanu cu replica pe care a cusut-o. Nu putem promova o industrie poluantă. Nici nu putem să le purtăm pe cele vechi (decât în cazuri excepţionale) pentru că ele aparţin muzeelor şi colecţionarilor şi s-ar deteriora iremediabil, dar putem să ne coasem una a noastră. Îndrum toate doamnele să îşi confecţioneze propria ie după modele valoroase din muzee, din colecţia noastră şi din alte colecţii.
Al doilea mesaj ar fi să fim mai atenţi cu cei de lângă noi, cu cei cu care convieţuim, cu etniile conlocuitoare, cum sunt cele săseşti, rome sau maghiare; să încercăm să înţelegem, să mergem să descoperim aceste comunităţi pentru că influenţele interetnice au fost foarte puternice în Transilvania. Să nu mai avem prejudecăţi faţă de alte culturi, să înţelegem că patrimoniul poate aparţine amândurora şi să nu ne mai cramponăm de un naţionalism extremist care se simte în rândul unei anumite populaţii, în momentul de faţă. Ajungem tot la educaţie.
Chiar am asistat la un moment surprinzător pentru unii, poate, când aducând înapoi câteva ii pe care le cumpărasem de la o doamnă de etnie romă, ea a început să plângă când le-a revăzut pentru că i-a părut rău că le-a dat. Credea că nu mai au valoare pentru generaţiile viitoare, că le vor arunca şi de-asta le-a şi dat. S-a văzut în acel moment ce valoare are această ie pentru tradiţia romă. Asta încercăm noi să facem, să recuperăm, să promovăm şi să revalorizăm patrimoniul imaterial constituit din tehnicile de confecţionare a iilor cu altiţă de pe Valea Hârtibaciului.
*Interviu publicat în Capital Cultural, nr. 30.
