„E ‘90. Am aproape șapte ani și o să încep școala… Mie mi-e frică de școală. I-am zis mamei că mi-e frică să nu ajung gunoieră… asta ajungi dacă nu ești bun la școală. Mama a râs de mine și mi-a zis că nu se supără dacă mă dau afară, dar ea crede că o să mă descurc. Io i-am zis că și pe bunicu l-au dat afară de la școală… Ea a râs iar, dar diferit și mi-a zis că e altă mâncare de pește..”
Așa începe una dintre cele cinci povești răscolitoare și tulburătoare din spectacolul de teatru „‘90”. Sunt cinci povești de familie spuse de actori și actrițe preocupați de teatrul politic și istoria recentă. Alexandru Fifea, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban și regizorul David Schwartz au pornit de la amintiri personale și istorii ale familiilor lor, ca să înțeleagă mai bine reconfigurarea societății românești de la căderea comunismului și până azi.
„90” face parte din cadrul unui proiect mai mare „Poveștile tranziției”, pus la cale de Asociația O2G și MACAZ. A avut premiera în mai 2017, iar de atunci s-a jucat de mai multe ori în București, Cluj, iar la Sibiu a fost prezentat în cadrul celei de-a treia ediții a Festivalului Tânăr, organizat de Teatrul Gong.
„Spectacolul se încadrează în niște preocupări mai vechi ale mele și ale întregii echipe legate de tranziția post-socialistă care se leagă cumva de transformarea ultimilor 25 de ani, și anume, transformarea societății socialiste într-una capitalistă. Ca să înțelegem contextul actual politic, economic și, mai ales, istoria familiilor noastre, avem nevoie să înțelegem ce s-a întâmplat atunci, cum s-a desconstruit și reconstruit societatea românească. Când am început să lucrăm la ideea spectacolului, ne-am dorit să fie istorie de familie așa că am făcut un atelier practic de aproape o lună, unde am scris fiecare diverse texte din amintirile pe care le aveam de la părinți, bunici, unchi sau am făcut interviuri cu membrii familiilor noastre. Încet, încet, adunând materialul, ideea a început să se configureze. Actorii au scris textele, iar eu scenariul. Deja la Sibiu a fost a opta reprezentație, iar spectacolul merge tot mai bine, se așază”, îmi spune regizorul David Schwartz.
Un spectacol pe alocuri haios, datorită secvețelor muzicale adaptate după hituri celebre ale anilor ‘90, care te ajută să te deconectezi de la părțile grele ce-ți transmit emoții amestecate:
„ Lasă-mă papa în piață
Vreau să-mi fac și eu o viață
Tu ești doar-un comunist
Asta este mult prea trist!”
Un spectacol apăsător, care îți răscolește toate amintirile, mai ales dacă ești unul dintre oamenii care a apucat să trăiască conștient primii ani după comunism:
„ Am 10 ani și mi-e frică să nu-mi pierd casa. Deja la noi în familie se vorbește numai despre asta. Eu nu vreau să mă mut în nicio altă casă. Mama și tata se ceartă des – mama nu vrea nici ea să ne mutăm, dar și mama și tata zic că proprietara are dreptate, că a primit casa înapoi și că trebuie să plecăm. Dar unde-o să plecăm nu știe nimeni. Pentru că mama și tata sunt doctori, lumea crede că suntem bogați, dar mie nu-mi dau niciodată bani și nu mă lasă să intru în magazine cu jucării, pentru că le e frică că o să vreau să-mi cumpere. Dar eu vreau doar să mă uit.”
„Am mai lucrat pe amintiri dar nu atât de intime, și nu ale familiei, am lucrat pe experiențe personale legate de școală. Dar, pentru acest spectacol a trebuit să vorbim cu familiile, le-am cerut acordul, a trebuit sa le spunem de proiect, că o să fie expuși, dar nu cu nume și toate astea. De obicei, lucrăm cu acest gen de documentare, cu interviuri și povești reale, știam ce presupune, dar nu am lucrat cu amintirile familiei mele. Fictiunea e mică, uneori am mai schimbat lucruri mici ca să se înțeleagă poveștile mai bine, însă punctele centrale sunt adevărate. Procesul de lucru a fost unul foarte delicat. Noi ne știm de mult timp, am lucrat destul de mulți ani împreună, ceea ce a contat foarte mult în perioada de construire a acestui spectacol. Am lucrat într-un mediu safe pentru avem încredere unii în ceilalți. În tot procesul acesta, ne-am și vulnerabilizat dar, în același timp, ne-am expus față de niște oameni apropiați, ceea ce ne-a dat încredere. În momentul în care spectacolul a fost gata, ne-am simțit acoperiți”, spune actrița Katia Pescariu.
Ca să le fie mai ușor, actorii au schimbat între ei poveștile, fiecare joacă amintirile altui coleg și au mai modificat pe ici pe colo numele, ca nici familiile lor să nu se simtă expuse. Alice Monica Marinescu, cea de-a doua actrită din spectacol a fost atentă la reacția familiei sale: „Mama mea a fost la spectacol și am avut emoții. Nu știam cum va primi ceea ce am făcut noi, însă a fost bine, mi-a spus că a emoționat-o. Mi se pare că e un spectacol la care lumea reacționează foarte bine, cred că spune niște lucruri în care oamenii se regăsesc, îi emoționează foarte tare dar îi și revoltă. Toate poveștile sunt foarte puternice și fiecare sunt reprezentative pentru anumite categorii sociale. La repetiții am avut și momente în care am râs copios, dar și momente în care am plâns. Faptul că spectacolul e împărțit în mai multe povești, pe mine m-a ajutat să păstrez o oarecare distanță încât să pot ieși din poveste rapid să nu mă las copleșită de personaj. De fapt, asta suntem noi, niște povestitori care încearcă să transmită publicului cât mai bine acea poveste.”
„Crăciun 1999. Timişoara. În casă miroase a mîncare bună şi a foc făcut în soba de teracotă. E plăcut. Unchii mei, din partea mamei, au venit din Valea Jiului să petreacă Crăciunul cu noi. Taică-miu e inginer și de cîteva luni a fost numit director general la CFR Marfă, regionala T. Mama e profă de biologie la liceu. Unchiu’ FĂNICĂ (pe care îl cheamă Chiriac), e miner la mina Dîlja. Mătuşa ILEANA a fost muncitoare la URUMP – uzina de utilaj minier Petroşani, pînă în ’97, cînd a fost disponibilizată, pentru că s-a închis uzina. Eu sunt MIHNEA, am 14 ani. Nu iau parte la discuţiile de la mese, pentru că nu mă interesează, pentru că taică-miu vorbește numai el tot timpul. Dar chiar dacă stau în cameră, aud urletele lui din sufragerie!”
Cinci povești cu cinci subiecte diferite, care țes întrebări una după alta, în mintea spectatorului. Te întrebi, emptatizezi, te revolți, te resemnezi, speri.
„Miza spectacolului se înscrie în miza demersului nostru: a vorbi despre istoria recentă, a pune lupa pe anumite lucruri despre care nu se vorbește. Concret, în spectacolul acesta e vorba despre tranziție, nu dintr-o perspectivă a învingătorilor, ci dintr-una care să te facă să înțelegi că a fost un proces care nu s-a încheiat, foarte complex, pe care abia acum încercăm să îl înțelegem, și că foarte multe lucruri pe care le reproșăm societății, politicii, sunt cauzate de începutul democrației. Ca să schimbăm lucrurile, de acolo trebuie să începem. Pentru noi a fost foarte interesant tot procesul pentru că acum avem cam aceeași vârstă pe care o aveau părinții noștri la revoluție. Am pus în oglindă ce ne amintim noi legat de acea perioadă cu ce își amintesc ei”, spune Katia.
Poate că după ce vezi spectacolul „’90”, ești curios să îi întrebi pe cei din jurul tău cum au trăit ei toți anii aceștia de după ’90. Ce așteptări și ce dezamagiri au avut sau mai au, încă. Regizorul David Schwartz nu crede în schimbări majore, dar speră că ceea ce fac ei, la Macaz, prin proiectele de teatru politic, să ajute la consolidarea unei atitudini sănătoase față de ziua de ieri și cea de azi: „N-avem naivitatea să credem că dacă cineva vede un sepctacol va înțelege deodată cum funționează lumea și mersul ei. Cred că teatrul ca și filmele, ca și cărțile, ca și discuțiile cu prietenii sau alte experiențe trăite, contribuie la cristalizarea personalității și la un anumit tip de conștientizare a rolului tău în societate. Și, cumva, noi cu spectacolul acesta punem o caramidă peste alte cărămizi. Nu cred în revelații, dar cred în lucruri și acțiuni care se sedimentează și construiesc un anumit tip de discurs și o anumită atitudine.”
„MAMA: Închide televizoru. Am obosit! – SFÂRȘIT –”
credit foto: Roland Ibold
–––––-
’90
Actori: Alexandru Fifea, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban
Regia și dramaturgia: David Schwartz
Scenografia: Irina Gâdiuță
Coregrafia: Paul Dunca
O producție O2G și MACAZ Teatru Coop
Premiera: 19 mai 2017, MACAZ – teatru coop., București
