Când auzi de muzeu, în mod normal, baletul este ultimul lucru la care te gândeşti. Când ştii că cele cinci simţuri (vizual, auditiv, gustativ, tactil, olfactiv) o să fie „expuse” prin dans, cu greu îţi poţi imagina o coregrafie. Asta până când ajungi la Sibiu şi mergi la Muzeul de Etnografie Universală ” Franz Binder”, unde întâlneşti, pe aceeaşi scenă, simţuri, dans şi obiecte din patrimoniu.
Ieri, Teatrul de Balet Sibiu împreună cu Muzeul au pus în scenă spectacolul expoziţie „Simţuri”. De cum deschideai uşa, muzica te cuprindea din toate părţile. Din dreapta, unde se dansa auditiv se aud tobe. Sala e plină, abia îmi fac loc şi văd multe zâmbete. În faţă, aproape de balerini e un zid format din copii. Se bucură de fiecare mişcare şi privesc cu admiraţie balerinii. „E bine să vezi cum oamenii își aduc copiii la spectacol. Poate că pentru ei suntem o sursă de inspirație”, ne spune balerinul Keston Meyer. O spectatoare ne spune că i-a fost dor de balerini. „Merg tot timpul, indiferent că sunt spectacole clasice sau neoclasice, îmi plac. În seara asta m-au impresionat din nou. Așteptăm cu nerăbdare momentul când o să danseze din nou la Casa de Cultură.”
Fiecare spectacol are zece minute, după care este dansat în buclă timp de cincizeci de minute, iar publicul poate migra dintr-o sală în alta, de la un simț la altul. De la auditiv am mers la vizual. Dansatorii transmiteau multă emoţie, atât prin mişcările corpului, cât şi prin expresia feţei. Vizualul a fost exprimat prin…orbire. Erau legaţi la ochi, iar numărul se desfăşura printre spectatori. „A fost interesant să vezi reacțiile de aproape, e diferit față de cum facem în mod normal. Putem interacționa cu cei din public, ne-am așezat lângă ei, le-am văzut toate grimasele. Nu facem asta în baletul clasic, acolo suntem cam departe de public, abia îi vedem”, ne povesteşte Ellena Nou. „A fost plăcut să dansăm în jurul publicului. La început am fost chiar foarte aproape, i-am făcut să se simtă inconfortabil. Cred că s-au bucurat, nu a fost ca un spectacol cu care ei erau obișnuiți. Ne bucurăm că a fost așa multă lume și că au știut cum să treacă de la un spațiu la altul”, spune colegul ei Samuel Rosek.
E un mare avantaj pentru noi că avem așa ceva în Sibiu.
Ies în hol şi mă îndrept spre tactil. De acolo se aud multe aplauze. Gabriela Delgado şi Elliot Bourke, prin mişcări şi atingeri suave ne spun o poveste de dragoste. Spre sfârşitul numărului, dragostea îi atinge şi pe cei din public, care sunt luaţi şi încurajaţi să danseze. „A fost o zi diferită față de cea precedentă. Am avut o audiență mai „copilăroasă”, data trecută a fost mai matură. Publicului i-a plăcut, m-am simțit apreciată. Îmi lipsește scena, dar performând în asemenea locuri este un lucru bun. Ca dansator, nu ai întodeauna o scenă. Iar să fii capabil să dansezi oriunde e un privilegiu”, mărturiseşte Gabriella Delgado. Cu ochii umezi şi obrajii roşii, o doamnă ne spune: „Acest spectacol a fost cu totul special și mă bucur că au avut această inițiativă. Ne-au stimulat. Este cu totul ieșit din comun, e un mare avantaj pentru noi că avem așa ceva în Sibiu. Îmi e dor să îi văd din nou pe scenă. Am auzit că din toamnă se întâmplă minunea”.
Cobor la subsol şi ajung la gustativ. Patru balerine sunt aşezate la masă, iar prin dans şi glume despre alimente ne transmit gusturi. De la ele am aflat că ciocolata este…salată. Ciocolata se face din cacao, iar cacaoa creşte în copaci. Asta inseamnă că e o planta, aşa că ciocolata e precum salata. „A fost o chestie foarte, foarte specială pentru mine. Și eu am practicat dansul cu mulți ani în urmă. Să dansezi pe cele cinci simțuri e o idee foarte specială și interesantă. Nu puteam să îmi dau seama cum ai putea să dansezi gustativ, a fost foarte imprevizibil” , ne spune o domnişoară. „Locația aceasta este foarte interesantă, iar dansul lor a fost impecabil, s-a îmbinat perfect umorul, dorul, pasiunea și misterul. La spectacolul „gustativ” nu mi-a plăcut ceva! Nu ne-a servit și pe noi cu mâncare (râde) ”, completează prietena ei.
Ce miros îţi aduce aminte de acasă?
Ultimul simţ la care am ajuns a fost cel olfactiv. Am deschis uşa, balerina Myrna Squire îmi dă un bilet pe care scrie „Ce miros îţi aduce aminte de acasă?”. Imediat am simțit mirosul de lemne arse şi am urmărit dansul contemporan cu el în minte. Într-un moment, Claudiu Buldan se opreşte din dans şi spune: „Am fost întrebaţi care este mirosul care ne aduce aminte de acasă. De curând am devenit tată şi credeam că mirosul plăcut al fiicei mele va fi răspunsul la întrebare. În schimb, gândul m-a dus mai departe în trecut, la copilăria mea. Şi anume la mirosul puternic de petrol care predomina constant în Ploieşti, oraşul meu natal. Astăzi, la 18 ani de atunci, mă bucur să-i pot oferi fiicei un alt mediu în care ea poate să copilărească.” Întorc biletul din mâna mea şi văd mai multe răspunsuri la întrebarea pe care o primisem şi eu, printre care: „Mirosul de Yakiniku îmi aminteşte de timpul petrecut cu familia. Obişnuiam să mâncăm asta în fiecare duminică. Mama mea lucra în timpul zilei, aşa că tatăl meu pregătea masa, în timp ce sora mea mai mică pregătea ceaiul, iar când mama mea ajungea acasă îi uram cu toţii bun venit şi ne uitam împreună la desene animate. Iar în casă era un miros apetisant de Yakiniku.” O altă aducere minte spune: „Îmi place mirosul căţeluşei mele. Miroase a mâncare de câine şi a pudră de bebeluş. Îi place să facă baie. E atât de drăguţă când încearcă să înoate în cadă. Când eram acasă, în Coreea de Sud, dormeam împreună şi mirosea atât de proaspăt a şampon de bebelus. Mi-e dor de ea.” O altă amintire este legată de nuca de cocos: „Mirosul de nucă de cocos îmi aminteşte de vacanţele petrecute împreună cu familia din Malayesia, unde am crescut. Sunt restaurante fabuloase pe toată plaja şi fiecare restaurant are o reţetă pe bază de nucă de cocos. Momentele acelea din copilăria mea sunt singurele în care am fost împreună cu adevărat, toţi patru.”
Cum Teatrul de Balet are o componență internaţională, nu e greu de ghicit că răspunsurile aparţin balerinilor. Când uşa încăperii unde a fost pus în scenă simţul olfactiv se deschidea, nimeni nu era distras de sunetul care se produce, toţi priveau în continuare dansul. Aşa recunoşti un specacol bun!
Cert este că balerinilor le-a fost dor de dans şi de public, dar şi mai evident este că publicului i-a fost dor de ei. Asta puteai să citeşti atât în zâmbetul unui copil, cât şi în lacrima din ochiul unui adult. De la frecarea mâinilor unei mame, la bătaia ritmică din picior a unui tată. De la tremurul corpului unei bătrâne, la fredonatul unui adolescent. Toţi cu ochii pe ei, trăind şi SIMŢIND prin dans.
Dacă nu aţi apucat să vedeţi spectacolul, mai aveţi timp şi astăzi, de la ora 19, la Muzeul de Etnografie Universală ” Franz Binder”.
