„Mi s-a părut că documentarele îmi oferă șansa să înţeleg mai bine natura umană, să înțeleg mai bine de ce oamenii iau anumite decizii, de ce reacționează într-un fel sau altul. Cred că prin documentar ai șansa să fii într-o poziție privilegiată de observator al comportamentului uman, oamenii îți deschid ușa, te lasă să intri în casa lor, în viața lor. Și asta îmi dă o mai bine înțelegere a oamenilor”, spune regizorul și producătorul Liviu Tipuriță. L-am cunoscut  anul trecut,  în cadrul Festivalului „Astra Film”. Născut și crescut în Sibiu, Liviu Tipuriță s-a mutat în Marea Britanie la vârsta de 20 de ani pentru a studia regia de film, în Newcastle și Edinburgh. Locuiește și lucrează în Londra de peste 15 ani și este membru al Academiei Britanice de Film și Televiziune (BAFTA), al Directors UK și al Directors Guild of Great Britain.

Reporter: Care este legătura dumneavoastră cu Sibiul?

Liviu Tipuritu: Eu sunt sibian. Am plecat de aici la 20 de ani, însă în Sibiu am crescut. Am plecat în Marea Britanie în ‘90, pentru că voiam să fac film și nu aveam încredere în școala românească de atunci. Voiam să studiez în altă țară și pentru că vorbeam engleză, Marea Britanie a fost o alegere naturală, într-un fel. Am făcut două școli de film acolo și de atunci locuiesc acolo. Am stat o vreme și aici, cand lucram pt BBC și făceam filme pentru toată zona Europei de Est. Am preferat să stau la Sibiu, aici a fost baza mea, pentru ca imi place foarte mult, iar acum imi place și mai mult pentru ca multe s-au schimbat în bine. La un moment dat, am încercat să fac un film cu Televiziunea Română despre Sibiu. A fost singura mea experiență cu Televiziunea Romînă. Din păcate, o experienţă tristă. Am refuzat să-l montez pentru că mi-au cerut nişte compromisuri pe care, ca şi documentarist nu eram pregătit să le fac. Dar pentru că am filmat foarte mult despre Sibiu atunci, am aflat multe lucruri pe care nu le știam, deși eram sibian. În acea perioadă de filmări, cam prin 1997, Sibiu era într-o stare de ruină. Acum, sunt plăcut surprins să văd cât de mult s-a schimbat, în bine. E o plăcere să vin şi este o ofertă culturală mare la Sibiu. Mi-ar fi plăcut ca această oferta să fie şi atunci când eram eu în liceu. Mă bucur că în aici există Festivalul de Jazz, Festivalul de Teatru, Festivalul de Film Documentar şi mă bucur că există un public care are un apetit cultural atât de mare, deja format.

Rep: Cum vedeţi cinematograful de astăzi?

L.T: România are o cinematografie destul de bună acum. Însă, e trist că nu mai sunt cinema-uri, și nu mă refer  numai la Sibiu ci în toate orașele. Când eram în liceu, în Sibiu, existau cam cinci, şase cinematografe. Aici rulau filme care pentru mine au însemnat foarte mult, m-au format. Aşa s-a născut pasiunea mea pentru cinematografie. Astăzi, este o întreagă generaţie care nu mai merge la cinema sau dacă merge vrea spectacole, așa zisele filme spectacole făcute cu sute de milioane de dolari, cu tot felul de efecte speciale pe care te duci să le vezi pe ecrane mari, pentru că așa este firesc. Astăzi, concurenţa e foarte mare pentru cinematograf. Ai oferta de la tv, oferta internenului. Dacă ai 3D, ai cinema acasă. E un efort să te duci acum la cinema.

Rep: De ce aţi ales documentarul?

L.T.: A fost o întâmplare. Apoi, întâmplarea asta m-a făcut să încerc să construiesc o carieră în documentar pentru că îmi oferea șansa să văd situații reale, oameni reali. Aveam senzaţia că majoritatea filmelor de ficţiune nu îmi ofereau nimic, erau goale. Desigur, existau şi excepţii. Mi se părea că nu au substanță, nu-mi spun ceva, că cei care le fac nu înțeleg realitatea. Dacă te uiți la filmele lui Federico Fellini, Paolo Pasolini sau Andrei Tarkovski, au o profundă înțelegere a naturii uname. Filmele pe care le vedeam mai ales în Marea Britanie, majoritatea erau din Hollywood. În momentul în care am terminat școala eram puțin anti- Hollywood, nu prea îmi plăceau filmele care erau mai multă formă și nu fond. Și mi s-a părut că documentarele îmi oferă șansa să înţeleg mai bine natura umană, să înțeleg mai bine de ce oamenii iau anumite  decizii, de ce reacționează într-un fel sau altul. Cred că prin documentar ai șansa să fii într-o poziție privilegiată de observator al comportamentului uman, oamenii îți deschid ușa, te lasă să intri în casa lor, în viața lor. Și asta îmi dă o mai bine înțelegere a oamenilor.

Când eram în liceu, m-am dus de câteva ori la Constantin Noica, am avut noroc. Eram la Sibiu, Noica era la Păltiniș și la un momentat  i-am spus că vreau să fac film și m-a descurajat. Mi-a sps că niciun adevăr  nu poate fi văzut. El spunea că poți să surprinzi galopul calului, dar niciodată nu vei putea surprinde galopul interior al călărețului către ținta lui nevăzută. Acesta este mare challenge al filmului  și al cinema-ului în general: “Cum poți să surprinzi acel galop al călărețului?!”Cred că până la urmă, chiar dacă Noica nu avea răspunsul, avea întrebarea!

Rep: Câte filme aţi făcut până acum?

L.T.: Am realizat cam 14, nu le-am numărat, până acum. Toate sunt documentare iar acum am terminat şi un film de ficţiune, pe care anul viitor sper să îl pot distribui. Ceea ce au în comun filmele documentare cu cele de ficţiune este că trebuie să spună o poveste, una care să te satisfacă.

Rep: Cât de important este titlul unui film?

L.T.: Este foarte important pentru că la asta se uită toată lumea. Titlurile sunt esenţiale. Dacă cineva nu este în stare să aleagă un tiltu care să mă inspire să-l vad, ce garanţie am că filmul mă va încânta?. Titlul trebuie sa te provoace. Până la urmă, tiltul şi o propoziţie foarte scurtă este ceea ce te face să decizi dacă să vezi un film sau altul. Nimeni nu citeşte critici de film de trei pagini. Trebuie să fii în stare să spui povestea în titlu.

Rep: Care este relaţia dintre regizorul de documentar şi spectator?

L.T.: Este o relaţie de încredere. Ca documentarist trebuie să câştigi încrederea spectatorului. Ai o datorie şi o responsabilitate de a fi cât mai onest cu spectatorul. Documentarele bune, cred eu, reflectă cu acureţe căutarea adevărului şi a realităţii de către regizor. Există o realitate care poate fi văzută, o realitate care poate fi măsurată dar și una nevăzută, cea invizibilă, interioară, a aspirațiilor, care e destul de greu de surprins. Mulți documentariști foarte buni s-au lăsat de documentare și s-au apucat de ficțiune pentru că li s-a părut că e mai ușor de a spune un anumit adevăr.

Rep: Când spuneţi că un film vă place?

L.T.: Aceasta este o întrebare mare. Pentru mine, testul unui film e ceea ce simt atunci când ies din cinema. Simt că am primit ceva, un dar, ceva care să mă facă să zâmbesc, ceva la care să mă gândesc zilele următoare sau simt că mi s-a luat ceva, cum ar fi timpul?

Rep: Vă lipseşte ceva din România?

L.T.: Uneori, soarele. Nu ştiu dacă îmi lipşeşte ceva. Aici, în România, este un alt ritm, mai liniştit, comparativ cu Londra. Îmi place să îmi fac vacanţele în România.

Liviu Tipuriță este  regizor de film nominalizat la BAFTA în 2010. A lucrat în televiziune timp de 20 de ani, cu cele mai prestigioase programe de documentare TV din Marea Britanie și Statele Unite – cu BBC (Panorama, This World), Channel 4 (Cutting Edge), ITV, CNN (CNN Presents), NBC (Dateline) și CBS (60 Minutes).  A câștigat peste 12 premii internaționale prestigioase incluzând The George Polk Award, FPA (Foreign Press Award) și RTS (The Royal Television Society Award).