,,Iona" lui Silviu Purcărete. Un meteorit pe cerul a două planete

de Andrei Șerban

„Japonia este o altă planetă”, a afirmat Silviu Purcărete, în urma primei sale vizite în Țara Soarelui Răsare. Cu acest prilej, avea să creeze Richard III (2017) și Visul unei nopți de vară (2020) pe scena de la Tokyo Metropolitan Theatre, precum și Povestea prințesei deocheate (2018) la Sibiu. Amintesc de Povestea prințesei deocheate, din moment ce era de așteptat ca, în urma importului și readaptării teatrului kabuki pentru publicul român, acest schimb cultural româno-nipon să meargă și în sens invers. Astfel, în 2025, cea mai recentă premieră a lui Silviu Purcărete pentru Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu îl are ca protagonist pe Kuranosuke Sasaki, în rolul lui Iona, personajul piesei omonime semnate de Marin Sorescu.

De ce Marin Sorescu? De ce un autor atât de „autohton”, cu toate particularitățile sale lingvistice atât de specifice spațiului românesc într-un produs care dorește tocmai o universalitate a mesajului artistic, o „deteritorializare” a discursului literar? Poate datorită însuși substratului parabolic al poveștii lui Iona, care, în ciuda contextului său biblic, creștin (mai degrabă necunoscut de către sensibilitatea niponă de factură shintoistă / budistă), exprimă în modul cel mai intim și universal raporturile omului cu sacrul, precum și nevoia de conectare cu natura, în fața întinderilor nesfârșite de ape și a creaturilor care locuiesc acolo. Sau, pentru a rămâne în universul stilistic al psalmilor, în fața mării, a acelui „balaur pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea” – obsedanta spaimă-fascinație a marilor culturi ale globului, cum este și cazul monstrului Shachihoko din mitologia niponă.

Pentru a câștiga acest pariu intercultural, era deci imperios necesar ca Silviu Purcărete să aleagă un text relevant deopotrivă pentru două culturi atât de diferite, un „meteorit” care să tranziteze câmpurile gravitaționale ale celor două „planete” (România – Japonia), în încercarea de a exprima un adevăr care transcende orice particularități semantice și stilistice. Or, știm că Iona sintetizează, pe de o parte, raporturile ancestrale de factură tragică ale individului cu divinitatea, amintind, de pildă, de blestemul lui Oedip, a cărui vină tragică intoxică cetatea în care locuiește, în același mod în care vina lui Iona riscă să scufunde barca în care se refugiază pentru a se îndepărta de Ninive. Pe de altă parte, să nu uităm de alte mutații moderne, mult mai mainstream, ale acestei parabole, cum este cazul romanului Pinocchio semnat de Carlo Collodi în care Gepetto, aflat în căutarea fiului său în care se manifestă suflul divin ce însuflețește materia, este înghițit de o balenă. În acest sens, Iona a părut o alegere care a venit de la sine și care s-a dezvoltat organic într-un produs spectacular ce își păstrează cu aceeași intensitate familiaritatea și stranietatea.

Ca mulți alți regizori emblematici al secolului XX și ai prezentului, Silviu Purcărete este un creator elemental, pentru care materialitatea primordială a apei, focului, lemnului, pământului, nisipului este nu doar un background pur vizual, ci și o materie simbolică ce prelucrează diegeza spectacolului într-o experiență transcendentală. Să ne amintim, de exemplu, de brutalismul mineral, prăfuit, cu răbufniri ignice ale celebrului Faust. Ori de simbioza elementală a apei, focului și ambientului atmosferic din Metamorfoze. Sau chiar de consistența diafană, florală, vegetală a personajelor feminine din Povestea prințesei deocheate, în contrapunct cu stridențele metalice ale personajelor masculine.

Iona nu face excepție de la acest principiu estetic, însă, la nivelul materialității scenice, peisajele acvatice ale piesei soresciene sunt surprinse într-o cheie metaforică de un purism destul de rar întâlnit în activitatea regizorului. Astfel, cele patru tablouri ale acestei „tragedii”, după cum însuși Marin Sorescu o numește, tranzitează spații diferite, de la începutul în care Iona pescuiește în fața unui perete de hârtie albă, până în ultima scenă, cea a „trezirii la realitate” din visul (acvatic, placentar) existențialist al unui Iona măcinat de bătrânețe și alienare mintală. 

Într-o cheie estetică ce pornește de la minimalismul incipitului până la autenticitatea fotografică a decorului domestic rural din final, scenograful Dragoș Buhagiar imaginează, asemenea unor cercuri concentrice, acele burți de pește care evoluează dinspre imponderabilitatea corpurilor, sunetelor și vibrațiilor marine înspre duritatea telurică a decrepitudinii umane. Foșnetul hârtiei în care se proiectează valurile apei mângâiate de curenți și sâsâitul în surdină al pungilor de plastic ce imaginează creaturi subacvatice creează, alături de intervențiile periodice ale unei voci-ecou interpretând în japoneză pasaje din Psalmii lui David, orchestrate de Vasile Șirli, se completează într-un univers acustic-muzical evanescent care treptat devine un vortex, o finală „răzbire la lumină” a protagonistului din tentaculele propriilor himere.

Pendulând între monotonie și puseuri fulgerătoare de stare de urgență, Kuranosuke Sasaki dovedește inteligența scenică și precizia care l-au consacrat în Japonia în rândurile actorilor de frunte ai generației sale. Coloratura emoțională cu care susține monologul sorescian este, cu siguranță, un factor decisiv în coeziunea spectacolului, reușind să surprindă, cu un fin dozaj între seriozitatea temperată, fizicalitatea câteodată nevrotică și badineriile infantile, mutațiile personajului aflat în căutarea sinelui. Acestuia i se alătură pe scenă actorii Naționalului sibian – Veronica Arizancu, Liviu Vlad și Eduard Pătrașcu – a căror prezență mai degrabă fantomatică iterează la scară micro obsesia arhicunoscută a lui Purcărete pentru personaje colective și tablouri vivante. Apariții deopotrivă angelice și demonice, aceste creaturi stihiale iau forma fie a unor alter-ego-uri caricaturale ale protagonistului, fie imaginează întrupări ale destinului, ajungând în cele din urmă să înfățișeze un tandru memento mori care precedă ieșirea finală din scenă a lui Iona.

Destul de atipic, în comparație cu spectacolele care l-au consacrat pe Silviu Purcărete în spațiul teatral sibian (poate cel mai apropiat termen de comparație ar fi Așteptându-l pe Godot din 2005), Iona poate fi o experiență care nu se lasă ușor de descoperit în fața spectatorilor. Imploziv, meditativ, dar și retoric ori ironic, spectacolul necesită răbdare și auto-reflecție, în timp ce revizitează capodopera dramaturgiei soresciene, pentru a concretiza o meditație asupra efemerității umane.

Varianta în engleză, aici.

Credit foto: Dragoș Dumitru