de Diana Joicaliuc
Pe Diana Blaga o cunoașteți din paginile revistei Capital Cultural. De câțiva ani, ne încântă cu ilustrațiile ei pline de personalitate și căldură. La fel ca desenele ei, Diana e de un optimism molipsitor, zâmbește mult și povestește cu blândețe și emoție despre universul pe care îl construiește, despre începuturile sale din lumea ilustrațiilor, dar și despre micile și marile ei bucurii.
A absolvit Universitatea Națională de Arte în 2014, iar de atunci se împarte mereu între două joburi. Ziua, lucrează full time într-un atelier de mozaic, iar în weekenduri și, uneori, serile se așază la jumătatea ei de birou și face ilustrații pentru articole de revistă, ori pentru semne de carte, ori pentru viitoare volume de poeme, ori pentru prieteni. Își dorește să ilustreze cărți pentru copii și visează la ziua în care va putea să facă ceea ce îi place cu normă întreagă.
Diana Joicaliuc: Ilustrațiile tale emană foarte multă căldură, vorbesc despre universul nostru de zi cu zi. E multă liniște și bucurie, dar, mai ales, multă emoție în poveștile pe care le surprinzi. Ce lumi îți place să ilustrezi?
Diana Blaga: Cred că cel mai mult îmi place să sap în interiorul meu. Mă atașez de oameni, de foarte multe lucruri și situații, iar prin ilustrațiile mele încerc să surprind exact emoția pe care o simt față de un anumit subiect. Dar depinde foarte mult de publicul țintă și de contextul în care trebuie să realizez ilustrația.
Eu sunt, încă, o ilustratoare de început, nu am o experiență foarte bogată pentru că m-am hotărât târziu că vreau să merg pe drumul ăsta. M-a ajutat foarte mult revista Capital Cultural și subiectele au venit de acolo. Inițial, a fost vorba de articolele părintelui Constantin Necula, pe care le-am ilustrat și care au reprezentat o sursă grozavă de inspirație, apoi au urmat și alte subiecte.
Mi-a fost foarte dragă tema orașului Sibiu pentru care am realizat ilustrații imaginându-mă pe mine cum vizitez orașul la o scară mai mică, în sensul că eu eram supradimensionată, iar Sibiul era mic. Dar, în general, temele se învârt cumva în jurul unui spirit ludic și copilăros, așa ca mine. Sunt un copil mare care încearcă să-și găsească un sens și o direcție în viață. Cred că asta e tema, copilul din mine.
Povestește-mi despre partea nevăzută a lucrurilor. Cum arată laboratorul tău de creație? Care este procesul din spatele unei lucrări?
Diana Blaga: Ilustrația o lucrez, cum spunea profesorul meu din facultate, pe genunchi, deși e o expresie ușor insultătoare pentru lucrări. Dar îmi rămâne foarte puțin timp pentru ilustrație. Job-ul meu full-time e într-un atelier de artă monumentală și atunci nu-mi rămâne decât să lucrez serile, nopțile sau în weekend-uri. Nu stau să elaborez foarte multe schițe, cum făceam, de exemplu, în facultate, pentru că nu am timp.
Mă simt mereu presată de faptul că trebuie să livrez un produs finit cât mai repede. Sunt de cele mai multe ori pe fast-forward și atunci caut scânteia aceea care să mă determine să mă apuc rapid de treabă și să fac ilustrația direct pe curat. Dar sunt multe ore pe care le petrec gândindu-mă la un subiect, la o temă, imaginându-mi cum trebuie să arate. Uneori sunt zile întregi. Și asta e partea invizibilă a procesului de creație.
Uneori mă ajută să privesc lucrările altor ilustratori, unii dintre ei anonimi, pe care îi găsesc pe internet, pur și simplu. Sunt anumite elemente de cromatică sau de tehnică foarte bună care mă inspiră. Colțul meu de lucru nu e deloc impresionant, practic e doar o jumătate de birou. Mi-aș fi dorit un atelier vast în care să pot experimenta și alte tehnici pe care le-am lăsat în urmă. Dar, momentan sunt mulțumită și cu această jumătate de birou.
Există o anumită rutină sau un tabiet la care nu renunți atunci când desenezi?
Diana Blaga: Ascult muzică sau podcasturi despre cărți. O urmăresc pe Ruxandra Gîdei și îmi place foarte mult, iar pe Spotify găsesc mereu muzica potrivită. Îmi plac mult Kate Bush, Bill Withers, iar mai nou am prins gust pentru Mazzy Star, Sibylle Baier, Paul McCartney, Lisa Hannigan și Cat Power. Îmi mai plac foarte mult Arvo Part și interpretările Clarei Haskil. În ultima vreme caut să mai descopar muzici pe care le-am ratat când eram contemporană cu ele.
E destul de divers gustul meu muzical, iar alegerile le fac întotdeauna în funcție de starea pe care o am în acel moment.
În prezentarea de pe site-ul Clubului Ilustratorilor, spui că într-o bună zi, ți-ai dori să ilustrezi o carte, două, cinci, o sută. Care este cartea pe care ai fi vrut s-o ilustrezi?
Diana Blaga: Nu cred că am un titlu anume. Sunt foarte atașată de Jurnalul Annei Frank și cred că mi-ar plăcea să îl pot ilustra, sau poate povestea vieții ei.
Totodată, mi-ar plăcea să resuscitez și un mic proiect de ilustrație pentru poezie, pentru o prietenă foarte bună. Nu cred că aș vrea să mă limitez la un singur fel de ilustrație. Atâta timp cât povestea este bine scrisă și are tâlc, și poate, are și vreun context cultural, cu detalii frumoase care să mă încânte să îl desenez (de exemplu, indienii americani care îmi plac foarte mult) aș fi foarte fericită.
În schimb, nu aș putea să ilustrez cărți cu care nu aș fi de acord, care s-ar bate cap în cap cu setul meu de valori interioare, care m-ar compromite, atunci aș prefera să ratez „șansa” asta. Am avut o experiență de genul ăsta și mă bucur tare mult că acel proiect nu s-a mai închegat, atunci acceptam orice, acum n-aș mai face greșeala asta.
Cum se împacă cele două arte? Simți că arta monumentală își fură din timpul pentru ilustrație?
Diana Blaga: Da, dar mă așteptam să fie așa. Nu aveam deloc timp nici când eram profesoară, dar nu mai aveam deloc inspirație, ori aici, pentru că nu realizez eu lucrarea de la zero, ci doar execut transpunerea în mozaic, acest lucru îmi permite să stau cu mintea la ce vreau eu, la podcasturile și la muzica mea sau poate la vreo idee de ilustrație pentru când ajung acasă.
Arta monumentală m-a ajutat să-mi dezvolt foarte mult simțul cromatic. Mi-a insuflat dragul de culoare pentru că eu am terminat facultatea în alb și negru. Eu am făcut grafică, iar culoarea era o temă rarisimă pentru noi. Am introdus zona de ilustrație și în iconografia cu care am mai cochetat. Cele două arte au supraviețuit una lângă alta. Deocamdată e bine.
Am început să-mi impun și un program mai strict, și anume, să fac, în fiecare weekend, cel puțin câte o ilustrație. Mă folosesc și de social media și, deși am fugit de rețelele de socializare toată facultatea, acum mă motivează să postez lucrări, să fac mici expoziții virtuale, pentru că altfel, riscul să intri într-un con de umbră și să te demoralizezi total, e foarte mare.
E foarte greu să trăiești din artă în România. Au fost momente când ai vrut să renunți?
Diana Blaga: Sinceră să fiu, cred că mai am și acum astfel de momente, în care mă gândesc cu groază cum o să rezist în timp. Uneori, mă întreb, dacă n-aș putea oare să mă reprofilez pe coding sau IT, dar sunt doar niște vise de-ale mele abstracte pentru că știu că nu aș putea să-mi schimb direcția radical. E o luptă continuă. Rămâi aici, dar te mai gândești și cum ar fi dacă ai alege altceva. Dar rămâi, totuși, realist pentru că știi că asta e ceea ce poți să faci cel mai bine.
Scriitorii mărturisesc că se confruntă deseori cu ceea ce se cheamă writer’s block. Ce faci atunci când ai un blocaj în fața paginii albe? Cum îl depășești?
Diana Blaga: Aștept să treacă timpul. Mi s-a întâmplat, mai ales, atunci când am fost profesoară. Am simțit că nu mai am deloc inspirație. Nu mă mai asculta mâna. Eram rigidă complet, dar am insistat să desenez, așa urât, cum simțeam că îmi ieșeau toate desenele la vremea respectivă. Mi-am permis să fac asta pentru că nu a depins nimeni de ilustrația mea, nu eram contra timp. Am făcut-o pentru mine, din dorința de a nu renunța.
Altfel, atunci când ai un blocaj, cred că e important să iei o pauză, să te oprești. Să nu te forțezi prea mult, pentru că riști să devii fals, manierist, să nu mai fi tu însuți.
Uneori, când nu prea am inspirație, privesc lucrările altor artiști. De obicei, când dau scroll pe pagină, mi se face dor să desenez. Ema Malyauka, Gemma Correll, Lucia Vinti, Diana Baltag, Oana Ispir, Emi Balint sunt câteva dintre ilustratoarele pe care le urmăresc cu drag. Sunt foarte talentate și total diferite una de alta. Îmi place foarte mult cum lucrează și aș vrea să fiu și eu la nivelul lor.
Din tot ceea ce ai desenat până acum care e ilustrația de care te simți cel mai atașată?
Diana Blaga: E o ilustrație pentru Capital Cultural, la un articol scris de Diana Marcu, despre un centru de cardiologie pentru copii. Desenul reprezintă o mamă cu un copil și un doctor care îl consultă pe cel mic, iar, ca să accentuez că e vorba despre un loc în care se repară inimi, am înlocuit capetele personajelor cu niște inimi supradimensionate. L-am lucrat cu drag, după o pauză mai lungă, și e desenul meu preferat de până acum. De fiecare data când îl văd, mă bucur.
Cine e cel mai mare susținător al tău?
Diana Blaga: Acum e viitorul meu soț, Laurențiu. Practic, suntem colegi de bancă la atelierul de artă monumentală. Și eu sunt cea mai mare susținătoare a lui, pentru că încerc mereu să-l motivez să treacă dincolo de job-ul nostru și să se reîndrăgostească de meseria lui de graphic designer.
Cât de mult vă ajută în relația de cuplu faptul că lucrați împreună?
Diana Blaga: Asta ne-a ajutat mult la consolidarea relației și ne-a scutit de un timp, cel de dating. Ne-a ajutat și din perspectiva colegialității, în sensul că nu trebuia să ne mai sfiim că ne dăm sfaturi.
Mai mult, el e cel care îmi dă sfaturi pentru că e mai vechi decât mine în domeniu și m-a ajutat să-mi repar lucrările sau să folosesc alte culori decât cele alese de mine. E frumos și faptul că parcurgem același drum în fiecare zi. E grozav să fii mereu în prezența celui pe care îl iubești!
Dincolo de job, ne susținem, unul pe altul, să putem duce relația dintre noi, fiecare cu resursele lui. Amândoi am fost mai ghinioniști la capitolul ăsta și ne-a luat ceva timp până ne-am găsit, cu toate „astrele aliniate” în fundal, astfel că, mai avem multe de învățat.
În primul rând, învățăm împreună comunicarea, și nu la nivelul acela abstract despre care tot citim în cărțile de autocunoaștere, ci la nivelul cel mai basic, în sensul că învățăm cum să vorbim unul cu celălalt. Pentru că el este o persoană surdă, iar eu nu cunosc limbajul semnelor, practic suntem nevoiți să ne creem împreună un limbaj al nostru care include citirea pe buze, un limbaj al semnelor mai mult sau mai puțin canonic, multe gesturi și expresii ale feței, multe desene explicative și carnețele de luat notițe.
Pare ceva „wow!” pentru unii, iar pentru alții e o situație „aoleu!” Dar pentru noi lucrurile astea sunt firești, și, sigur că depunem și un efort în plus, dar, în fond, suntem două persoane care își doresc același lucru: să iubim și să fim iubiți, să construim ceva din asta împreună, iar limbajul nostru codat aduce niște culoare în plus relației și nu bariere sau blocaje. Uneori ceea ce vrem să spunem, nu necesită atât de multe cuvinte și filosofii de background, pe cât am crede.
Iar apoi, ca toată lumea, învățăm răbdarea, acceptarea de sine (o chestiune mai degrabă individuală), cum să gestionam casa în care locuim și emoțiile care ne copleșesc (mai mult pe mine), cum să facem tăiței asiatici și cum să ne mângâiem unul pe altul, atunci când suntem dezumflați.
Eu nădăjduiesc să reușim să avem o căsnicie fericită și echilibrată, să ne depășim neputințele împreună și să devenim o versiune mai bună fiecare, și să nu ne oprim niciodată din descoperit lucruri frumoase, unul la celălalt.
Care e proiectul tău de vis?
Diana Blaga: Mi-ar plăcea să lucrez ilustrații de carte pentru copii și ăsta să fie singurul meu job, care să-mi asigure existența, și, de ce nu, și o mică excursie din când în când, oriunde, chiar și în țară.
cover foto: Laurențiu Popescu
*Articol apărut în Capital Cultural, nr. 34
