Tehnologia a devenit cu precădere în ultimul deceniu o componentă importantă a vieţii sociale, fiindcă ea facili­tează accesul la cunoaştere, îmbunătăţind consi­de­rabil şan­sele oamenilor de a-şi atinge obiectivele într-un timp scurt şi cu un consum minim de energie. Imitând funcţii cognitive specific umane, de la cele mai simple, algoritmice, până la cele mai complexe, care presupun rezolvare de probleme, inteligenţa artificială a pătruns în toate registrele societăţii, câştigând teren chiar şi în zona industriilor creative: instalaţii, teatru-film, jocuri video, animaţii, holograme etc.

Dar ce se întâmplă oare când tradiţia se împleteşte cu inovaţia, când tehnologia întâlneşte etnografia? Într-o astfel de provocare s-a lansat echipa Complexului Naţional Muzeal ASTRA, care a iniţiat proiectul „Utiliza­rea tehnologiei multimedia de ultimă generaţie în accesibi­lizarea patrimoniului etnografic din Muzeul ASTRA” (CALL01-3), finanţat prin Granturile SEE 2014 – 2021, în cadrul Programului RO-CULTURA. Realizat în parteneriat cu Museums of South Trondelag (MiST, Norvegia), proiec­tul îşi propune să valorifice patrimoniul material al Muzeului ASTRA prin organizarea unui program cul­tural în perioada 1 februarie 2020 – 31 ianuarie 2022, program ce include o expoziţie ce utilizează tehnologia multimedia de ultimă generaţie (VR – realitate virtuală), ateliere meşteşugăreşti, de gastronomie tradiţională, reconstituiri şi târguri. Circuitul expoziţional cuprinde trei monumente expuse în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului: gospodăria de boştinar din Sebeşul de Jos, staulul şi gospodăria de oier din Răşinari.

Pătrunderea în gospodării înseamnă pentru public un melanj inedit de vechi şi nou, de real şi virtual. Mirosul de var, de lemn, obiectele lucrate manual, spaţiul minuscul raportat la nevoile omului de astăzi, toate impresionează şi nu poţi să nu observi că în ciuda vieţii sărăcăcioase din punct de vedere material, ţăranul român era deosebit de bogat din punct de vedere spiritual.

Fiecare obiect poartă amprenta locului şi a omului care a contribuit la făurirea lui: „farfuriile şi cănceele frumos agăţate de blidare, ştergarele şi icoanele prinse de pereţi”. Treisprezece astfel de obiecte de patrimoniu, valorificate în cadrul expoziţiei, au fost restaurate în prealabil, ca apoi funcţiile acestora să fie expli­cate prin intermediul unui ghidaj virtual, a unei instalaţii amplasate în interiorul fiecărui monument. Este vorba despre o tabletă pe al cărei ecran apare rând pe rând imaginea luminată a fiecărui obiect care se regăseşte şi fizic în încăpere. Povestea acestor obiecte este spusă de câte un personaj al satului tradiţional.

Pia, Achim şi fiica lor, Bucura, călăuzesc vizitatorii într-o călătorie în timp şi spaţiu, dezvăluind câteva aspecte ale vieţii de boştinar din Sebeşul de Jos, sat din comuna Turnu Roşu, judeţul Sibiu: mersul cu colinda de Crăciun, obiceiul de a duce farfurii frumos pictate ca plocon la botezul copiilor, alegerea „verilor” şi „văruţelor” din sâmbăta Sfântului Toader, când tinerii agaţă colăcei într-un pom, iar apoi, prinzându-se de mână, se rotesc în jurul lui cântând „Văruţă, văruţă, prinde-te cu mine/şi cu Dumnezeu, să nu-ţi pară rău/ pân’ la primăvară, când ne prindem iară”.

Deoarece în zona sudică a Transilvaniei pământul arabil era cam puţin, locuitorii au căutat să dezvolte noi îndeletniciri, care să le aducă un venit suplimentar. Din panourile ce însoţesc expoziţia şi din relatările perso­najelor cuprinse în instalaţie aflăm că „boştină era termenul folosit pentru resturile rămase din fagure după ce s-au scos mierea şi ceara. În mod normal, ţăranii aruncau boştina, dar la un moment dat, unii dintre ei au realizat că reciclând aceste reziduuri ar putea să obţină materia primă pentru confecţionarea lumânărilor. Boştinarii mergeau din sat în sat pentru a colecta boştina de la apicultori. Astfel au apărut teascurile şi instalaţiile de presat. În drumul lor, boştinarii adunau şi alte resturi, cum ar fi lână sau petice, furnizând materie primă fabricilor de postav din Cisnădie. Uneori făceau şi o formă de comerţ, cumpărând şi vânzând tămâie, turtă dulce, piper sau ace.

Lumea satului trăieşte în ritmul datinilor şi obiceiurilor, care aşază viaţa pe un făgaş al previzibilului, iar nunta este unul dintre evenimentele marcante, prilej de bucurie, la care participă întreaga comunitate. Despre cum fericitul eveniment este anunţat din gură în gură, din gospodărie în gospodărie, şi ce daruri se pregătesc mirilor, putem afla din animaţia 3D intitulată „Nunta de miere”, ce poate fi descoperită prin intermediul celor 20 de ochelari VR care se găsesc în fiecare dintre monumentele incluse în expoziţie.

După toată această minunată incursiune, circuitul expo­ziţional îşi urmează cursul spre staulul şi gospodăria de oier din Răşinari. Locuitorii satelor din Mărginimea Sibiului nu au avut nici ei parte de terenuri propice agriculturii, din cauza reliefului destul de accidentat. În schimb pajiştile de la munte le-au dat posibilitatea creşterii oilor, care ofereu lapte, carne, lână. Extrasă prin fierbere şi tescuire, grăsimea oilor era, de asemenea, folosită de către fabricile sibiene apărute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea pentru fabricarea săpunurilor, diverşilor detergenţi, creme sau agresanţi industriali. Înşişi ţăranii răşinăreni au căutat să obţină lumânări din seu, folosindu-se de o tehnologie asemănătoare cu cea utilizată la fabricarea lumânărilor din ceară. Prin intermediul unui ghidaj sonor, Ana, Toma şi fiica lor, Măriuca însoţesc publicul în viaţa Răşinariului de altădată, vorbind despre petrecerile Junilor după colinda de Crăciun, jocurile populare, nunta, îndelet­­nicirile locui­torilor, prepararea caşului. Toma îi explică Anei cum toamna oile se taie în bucăţi, se fierb la ceaun, se scot apoi oasele, pentru ca fiertura rămasă să fie stoarsă la teasc pentru a obţine seul. Obiectele din casă sau din preajma ei au fiecare câte o poveste: crinta, găleata cu apă de băut, butoiaşul de apă, zdrobitoarea de seminţe de dovleac. Pentru a avea ce pune pe masă, ţăranul trudeşte de dimineaţa până seara, iar viaţa este dură de multe ori, mai ales pentru o văduvă şi pentru fiica ei, aşa cum aflăm din povestea spusă prin intermediul ochelarilor VR disponibili şi în această gospodărie.

Datorită tehnologiei, patrimoniul material şi imaterial al muzeului prinde viaţă şi devine accesibil tuturor categoriilor de vizitatori, dar în special celor tineri, care descoperă într-o formă ludică o lume rurală, arhaică, cu care au avut puţin contact. Pentru a face posbilă această experienţă, specialişti ai muzeului (muzeografi, conservatori-restauratori) dar şi creatori de conţinut VR (programatori, actori, editori, realizatori de design grafic şi sound-design etc.) şi-au dat mâna, dovedind că inovaţiile tehnice, folosite cu înţelepciune, pot constitui un aliat şi nu un duşman al tradiţiei.

*Articol publicat în Capital Cultural nr. 29.