Se zbate între vedenii, acarul care o trage spre pierzanie și fumul unui tren care se apropie. Mișcările-i sunt fără vlagă, dar hotărâte. Nu mai există scăpare. Semnul unei cruci eliberatoare. O ultimă zvâcnire de lumină. Anna se rupe de lume, se rupe de orice urmă de speranță, se eliberează de chinul unui destin crud.
Cu ultima filă încep majoritatea romanelor pe care le citesc, cu ultima scenă îmi reapare în minte baletul Anna Karenina, premiera de săptămâna aceasta a Teatrului de Balet Sibiu. În drum spre Cercul Militar, printre fulgi tomnatici, mă provoacă afirmația unei cunoștințe pe care o întâlnesc: ”Anna Karenina, aa! Frumos, dar tot se va arunca sub tren. Fie film, teatru sau balet, tot la fel se încheie!” Și atunci, încep să decodific acel obicei al meu – de a merge direct la ultima filă a unei cărți. Nu prea contează sfârșitul unei povești. E doar un punct. Ceea ce interesează este acea înșiruire de trăiri și evenimente, acea înlănțuire de vieți și reflecții dinainte de punct. Dacă finalurile se aseamănă, această curgere nu este niciodată aceeași, mai ales când e vorba de dans. Versiunea în pași de dans după romanul omonim al lui Lev Tolstoi ”Anna Karenina” m-a intrigat în mod deosebit. După interviul acordat de Ada Gonzalez, care îmi spunea că o va interpreta pe Anna, mi-am dorit și mai mult să știu ce gust va avea această dramă, cum va fi această Anna, cum se vor consuma în dans atâtea mii de cuvinte și emoții, puse pe foaie de marele romancier rus.
foto: Cristian Bîscă
Dincolo de problemele apărute, bucuria de a pregăti un spectacol
Trecând luni pe la repetiții, dau peste cabluri încurcate și cutii nedesfăcute. După ce Inspectoratul pentru Situații de Urgență Sibiu a închis Casa de Cultură a Sindicatelor, balerinii au repetat la „Cindrelul Junii” Sibiului. Înțeleg că este prima zi când repetă la Cercul Militar.
”Și coregrafia, și scenografia, au fost regândite după sala de aici. Totul a trebuit luat de la capăt într-un timp foarte scurt, într-o săptămână”, spune directorul TBS, Ovidiu Dragoman. ”Ne-a afectat enorm, a afectat și publicul, dansatorii sunt bulversați. E o situație nemaiîntâlnită până acum, dar am reușit să ne relocăm, să ne reluăm activitatea, chiar dacă în condiții mai puțin bune decât în cealaltă sală. În momentul în care ISU a sigilat sala (n.a. Casa de Cultură a Sindicatelor), toate biletele erau deja vândute. Atunci, am decis ca spectacolul să se joace în două seri consecutive, pentru ca toți cei care și-au cumpărat bilet să poată să-l vadă.”
Fețele obosite ale dansatorilor și vocea încordată a coregrafului, mă fac să am îndoieli că toate vor reveni în ordine și armonie în ziua următoare. ”Vronski, ce faci?”, ”Ce s-a întâmplat cu muzica?”, ”Nu uitați de revolver!” – se aude la microfon Ioan Tugearu. Dansatorii, unii în papuci pufoși și-n haine de repetiție, alții deja în costume de scenă. Designerul Anamaria Șut ajustează ceva la cămășuța micuțului Serioja (Briana Micu). Mirela Simniceanu (asistent coregrafie) se arată din culise în pauză – ”Toți dansatorii au foi cu ordinea intrărilor. O să caut un scaun să mă întind. Astăzi nu m-am așezat deloc.” În sală, mama Adei Gonzalez și câteva rude venite din Spania pentru premieră. Îmi spun că au mai fost la câteva repetiții și că e tot mai bine ce văd. Din încălțările unor balerine se arată călcâie înroșite. Totuși, dansatorii trăiesc agitația generală cu zâmbet. Se bucură de acele clipe.
În culise. foto: Cristian Bîscă
La Sibiu, alt fel de Anna Karenina
În prima zi a premierei, sala se umple într-o manieră uimitor de organizată, ”nemțește”, cum îmi zice cineva de la TBS. Toți cei cu bilete de la A la M sunt prezenți și e o mare satifacție a echipei TBS să descopere că au atras în timp un public care este înțelegător, educat și foarte îndrăgostit de balet. ”De când v-ați luat bilete?”, întrebăm niște spectatori. ”Cu o lună înainte.” ”Nu ne-a plăcut (n.a. că s-a schimbat sala), dar totuși, am venit. Păcat de munca tinerilor, care au muncit din greu pentru spectacol.”
”Am emoții ca la examen”, îi spune cuiva regizorul și coregraful spectacolului, Ioan Tugearu. Baletul ”Anna Karenina” a fost prezentat în premieră absolută la Opera Națională din București în noiembrie 1998, producția fiind reluată în 2009. Cu un alt colectiv de dansatori, într-un alt teatru, a monta acest spectacol, pare a fi o experiență nouă.
Viorica Petrovici (scenografă) ne povestește că a fost în echipa care a montat Anna Karenina și la București. Multe aspecte au rămas aproape la fel ca în spectacolul de la București: ”E aceeași coregrafie, aceeași muzică. Pentru noi, scenografii și artiștii de scenă, e importantă dramaturgia, ori dramaturgia muzicală, până la urmă, este aceeași și aici, este același colaj muzical ca la București (n.a. din lucrările compozitorului P.I. Ceaikovski), cu mici schimbări. Coregrafia e relativ asemănătoare, coregraful nu a putut să facă aceeași coregrafie cu alți dansatori. Costumele mele sunt diferite, acolo erau altfel, aici sunt altfel.”
Totuși, Viorica Petrovici spune cu emoție că ceea ce-au realizat la Sibiu e un spectacol diferit și diferența e dată de amprenta umană, de oamenii care dau altă viață poveștii din roman.
”Am refăcut spectacolul din punct de vedere vizual, dar este cu totul alt spectacol față de ce-am făcut la București. În primul rând, aici este o altă echipă, absolut minunată din toate punctele de vedere, și dansatori, și tehnicieni. Au fost câteva probleme, dar peste care am trecut ușor cu ajutorul lor. Eu m-am ocupat de decor, de costume, de lumini, de proiecții video. Cu ce-am făcut eu, sper să fi reușit să transmit emoția pe care a propus-o Ioan Tugearu. E un spectacol la care eu țin foarte mult.”
”Dumneavoastră vedeți spectacolul pentru prima dată la Sibiu, el a fost și la București și s-a bucurat și acolo de un foarte mare succes. Aici este un alt foarte mare succes. Într-adevăr, balerinii fac o treabă extraordinar de bună. A fost o ocazie extraordinară să-i cunosc, este un teatru care crește, cu dansatori foarte buni. Cu un personal tehnic foarte bun și foarte săritori, balerinii sunt omogeni, sunt foarte buni interpreți și le place ce fac, dansează cu plăcere, se vede, asta e cel mai important”, spune și Mirela Simniceanu.
foto: Ovidiu Matiu
Aceeași dramă, alte trăiri
Ultima versiune de Anna Karenina din mintea mea era filmul regizat de Joe Wright, o poveste pe care am găsit-o siropoasă, dusă mult spre romantism. Ori în viziunea mea, romanul Anna Karenina nu este doar despre dragoste. Nu este doar povestea unei familii, zdruncinată de infidelitatea soției – Anna, care deși are o viață tihită alături de soțul ei – Alexei Karenin și băiețelul ei – Serioja, cade pradă unei pasiuni nocive pentru Vronski. Și baletul în două acte ”Anna Karenina” nu a fost despre dragoste…
Dansul are o calitate aparte de a despleti, de a reduce la miez manifestări și sentimente umane complicate de altfel. Dacă dispar cuvintele, dacă dispar mesajele explicite, se pare că suntem mai predispuși să culegem esența unei povești. Prin mișcările dansatorilor, de la zbateri uneori paroxistice, gesturi fine precum frământarea mâinilor ori salturi pline de forță, am reușit să adun trăire, să empatizez cu niște personaje dintr-o epocă îndepărtată, dar care trăiau aceleași drame ce ne bântuie astăzi pe mulți dintre noi.
Ada Gonzalez își poartă cu intensitate fiecare personaj. Deși, e foarte tânără, am găsit în ea mult tragic și acea capacitate de-a impune personajului amprenta propriei sale identități. Șalul violet al Annei, culoare care-mi evocă pasiune, neliniște și gravitate, mi s-a întipărit în memorie ca un semn al fatalității, al unui blestem gată să cadă cândva. Ovidiu Matei Iancu contureză un Vronski romantic, carismatic și mult mai zbuciumat decât alți Vronski. Ștefan Meșter (Karenin) își dansează durerea și disperare cu eleganță, dar trecerile de la emoții diferite pare mai încordată, mai rigidă. O surpriză neașteptată este acarul (Elliot Bourke) – misterios, abil, imprimă o notă expresivă tuturor scenelor în care apare.
Despre spectacolul văzut din sală, ne împărtășește și Viorica Petrovici: ”Greu am putut fi spectator. Au fost momente în care mă gândeam la problemele care trebuie să se întâmple și la un moment dat mi-am și spus: acum nu, trebuie să mă uit la Ovidiu, să îl văd pe Ovidiu cum dansează, ce transmite și să simt muzica, trebuie să mă uit la Anna să o văd ce transmite, pentru că ea este diferită de alte Anne pe care le cunosc eu. La București a dansat foarte mult Corina Dumitrescu care era diferită de Ada Gonzales. Ele sunt două personaje diferite. Transmit același lucru, dar prin alte mișcări. Prin altă stare. E foarte interesant ce a reușit să realizeze Ada aici complet diferit de Corina. Corina este magnifică, Ada este magnifică. Iar Ovidiu Matei Iancu a fost genial. Este un dansator pe care l-am redescoperit acum. A dispărut un timp din peisajul meu vizual și acum l-am redescoperit. Și nu numai pe el. Este o echipă absolut minunată. Fiecare dansator în sine este un personaj… Acarul a făcut un rol extraordinar.”
Impresiile de după aplauze
Perfecționistă, ca de fiecare dată, Ada Gonzalez mă întreabă după spectacol cum mi-a părut totul. O întreb la rândul meu despre cum a fost să intre în rolul Annei Karenina.
Ada Gonzalez: ”Am definit rolul Annei și mai înainte. Ziceam că e mai uman și mai real decât alte personaje clasice. Cred în continuare acest lucru. Am citit cartea, am văzut filme, am văzut alte producții de balet, l-am ascultat pe domnul Tugearu, explicându-mi cine e Anna, am studiat-o pe Corina Dumitrescu, care interpretează excepțional acest rol. Cred că toate acestea, Karenin al meu (Ștefan Meșter) și Vronski (Ovidiu Matei Iancu) m-au ajutat să parcurg această cale, să o găsesc pe Anna în mine. Am privit în profunzime. În balet trăiesc dragoste necondiționată, ură, trădare, experiența de a fi mamă, rușine, egoism, frică, curaj și dorința de a muri. Anna trece printr-o călătorie grea, sfârșesc baletul în lacrimi, răvăsită de fiecare dată. Și îmi place aceasta.”
Ada Gonzalez îmi mai spune că a simțit din plin căldura și înțelegerea spectatorilor, care-au făcut-o să nu simtă că e pe altă scenă, mai îngustă și mai incomodă. S-a simțit ”ca acasă” și aici.
Publicul totuși remarcă dificultatea în care au fost puși dansatorii din cauza schimbării sălii: ”Foarte, foarte mult mi-a plăcut, costumele sunt frumoase, dansează foarte bine, păcat de sală, că nu ajută foarte mult scena. Nu se vede foarte bine din sală și este puțin mai mică decât ar trebui să fie pentru dansatori și e mult mai greu așa. Totuși, se descurcă excepțional dansatorii, sunt de nota 10”, ne spune o spectatoare. ”Dacă spectacolul este bun, reușit, nu contează sala”, zice și un domn.
foto: Cristian Bîscă
Dăm cu uimire peste persoane din public care cunosc numele dansatorilor, sunt la curent cu toate schimbările de distribuție, fiind niște observatori extrem de fini: ”Pentru mine este o noutate. Până acum nu am mai văzut pus în scenă baletul Anna Karenina. Bine, romanul lui Tolstoi l-am citi demult, și piesa de teatru am văzut-o, dar balet – nu. Sunt plăcut impresionată cinstită să fiu și tot succesul se datorează prim balerinilor: Ada Gonzalez și Ovidiu Matei Iancu. Ștefan Meșter îi secondează foarte bine, dar este dezavantajat puțin de statură. Este puțin prea înalt față de cuplul Vronski și Anna Karenina. Văzut din prisma romanului, sigur că nu poate fi nimic ad literam, dar foarte, foarte bine realizată scena aceasta a pendulării, a disperării Annei, care de fapt dorește să-și urmeze îndemnul inimii, dar ea are și o poziție socială, și o datorie de mamă și, atunci, sfâșierea asta sufletească eu zic că e bine realizată.”
Povestește o doamnă în etate, care își continuă ideea: ”Dacă intri în atmosfera spectacolului, nu mai ții cont de asemenea detalii precum scena mică sau altele. Trăiești cu sufletul alături de eroii de pe scenă. Ce vreau să subliniez este că cel puțin sunt fericită că a luat naștere acest Teatru de Balet în Sibiu, că există, că prezintă piese de prestigiu, că au un colectiv tânăr care dorește să se afirme și face eforturi constante să performeze. Ne bucurăm pentru viața culturală a Sibiului, că există acest teatru și trebuie sprijinit în toate modurile posibile.”
Și mie mi-a lipsit vechea scenă, am simțit și unele stângăcii în mișcările de pe scenă, mă simțeam prea aproape de orice gest al interpreților. Totuși, spectacolul în sine a reușit să mă tulbure, să-mi releve o poveste despre fatalism și complexitatea unor circumstanțe, când vieți se ating și se influențează reciproc într-un sens neștiut. Nu am venit să îmi placă. Nu găsesc hedonică retrăirea unei drame. Am venit să mă tulbure… Și a reușit.
