Sunt medici ai căror pacienți sunt mai tot timpul cu zâmbetul pe buze. Este vorba despre aceia care și-au ales specializarea în care un consult poate însemna numărarea degețelelor unei ființe aflate într-un spațiu în care am fost cu toții dar despre care nu ne amintim nimic.
Medicul obstetrico-ginecolog este cel care însoțește viitoarea mamă timp de nouă luni până în acel moment unic care este nașterea. În tot acest timp, bat inimioare rapid-rapid cu toate că sunt dintre cele mai mici, se fac analize peste analize, emoții puternice umplu cabinetul și omul nou capătă contur încet-încet. Iar viitoarea mamă, cu tot arsenalul de informații îndreptat spre ea în familie, între prieteni, la slujbă, găsește în doctorul său calmul pe care cunoașterea și experiența ți-l dau. Cât de puternică devine relația medic-pacient sau cât de des se ajunge acasă, de unde se revine rapid la spital cu riscul unei amenzi de circulație aflăm de la medicul Adriana Radu care construiește alături de colegii săi, zi de zi, o familie Polisano în care profesionalismul țintește nu numai siguranța pacientelor sale ci și independența acestora.
La un moment dat, în copilărie, toți am ajuns la vreau să fie medic când voi fi mare. Ce a determinat în dumeavoastră dorința și mai ales hotărârea de a continua pe drumul acesta?
Cred că a fost destinul meu. Acum când mă uit în spate, văd tot parcursul meu de când aveam 11 ani și văd că era întru-câtva prestabilit și l-am urmat din ignoranță. Mică fiind îmi doream să fiu avocat dar tatăl meu își dorea sa fiu medic. Și eu, în încercarea disperată de a scăpa de povestea cu medicina l-am întrebat: Dar tu te-ai gândit că poate nu-mi place, fiind vorba de medicină, de sânge... Tata mi-a propus să verificăm. M-a înscris la concursul Sanitarii Pricepuți unde am făcut puțină practică în spital, fiind obligatorie. Prima zi de practică a fost intensă, întâmplându-se prin anii ’80 când la Urgență erau foarte mulți pacienți dar personal insuficient. Când am intrat în spital eu și colegii mei, medicii s-au orientat în așa fel încât să se poată ajuta de prezența noastră. Așa am ajuns să fiu un fel de asistentă pentru un medic care făcea o intervenție chirurgicală. Mi-a cerut la un moment dat să-i dau un instrument din trusa medicală, iar eu, de emoție și speriată fiind, l-am scăpat pe jos. Pe cimentul acela a sunat teribil, toți și-au întors privirea spre mine. Dar, atunci mi-am dat seama că era ceva acolo care îmi plăcea. În plus, fiind un spital unde nu erau anesteziști, aceea intervenție la mână s-a făcut fără anestezie iar, la final, bolnavul respectiv mi-a zis că toată operația s-a uitat la ochii mei albaștri și puloverul meu tot albastru, reușind să treacă mai ușor peste toată povestea. Și așa m-am făcut medic. Iar ginecologia a venit după ce am văzut prima naștere în studenție când m-am îndrăgostit iremediabil de meseria mea.
Și povestea de dragoste continuă..
Da, dar e ca în orice relație când te îndrăgostești. După primii ani de fericire, vin și momentele mai grele. Am un amor cu meseria mea foarte interesant. Dar în zilele acelea în care se naște un copil și totul e bine, chiar dacă ajungi noaptea târziu acasă, ai un sentiment minunat. Iubirea revine instant.
Care este provocarea cea mai mare?
Faptul că este imposibil să fii prezentă pentru fiecare. Faptul că o zi are doar 24 de ore. Acestea sunt provocările cărora încerc să le fac față. O pacientă naște acum, alta peste 3 ore, apoi iarăși o naștere noaptea, una spre dimineață. În cazul acesta, toate cele 24 de ore sunt deja pline. Și eu nu prea mai am timp pentru altceva, devenind inuman. Adevărul este că se creează și o legătură între mine și pacientele mele și tocmai de aceea mă vor prezentă la naștere, ceea ce pe mine mă depășește. Am întâlnit situații în care după 30 de ore de muncă nu mai poți funcționa la capacitate maximă. Dar tocmai de aceea suntem o echipă aici la Polisano în care eu am foarte mare încredere. Din punctul meu de vedere nu de stele care să strălucească în față avem nevoie. Nu este cazul să strălucești de unul singur. Atâta vreme cât am făcut aceeași școală și facem aceleași lucruri la aceeași calitate și este o mică diferență între cum suntem noi ca oameni, cred că fiecare medic din această echipă poate face să vibreze aceleași enegii pe care le simt și eu. Echipa este foarte importantă.
Ați experimentat atât mediul privat cât și mediul de stat. Dacă ar fi să facem o comparație, din perspectiva dumneavoastră, unde apar diferențele?
Am experimentat mediul de stat și mai multe medii private. Pot spune că există inclusiv diferențe între acest mediu privat și alte medii private în care am lucrat. E acea diferență pe care medicul Vonica o tot punea în evidență, și anume, faptul că noi suntem niște oameni care tratăm alți oameni și o facem cu excelența aia care poate pentru majoritatea pare mult dar pentru noi e o realitate. Între mediul privat și mediul de stat să știți că diferența nu este mare din punct de vedere profesional. Știu oameni foarte capabili care au intrat în mediul de stat și încearcă să facă mult cu acel puțin pe care îl au la dispoziție: puține dotări, puține medicamente și puțin din tot. Cred că problema sistemului de sănătate nu este personalul ci subvențiile, sub-subvenția. Ceea ce face ca totul să fie atît de diferit: faptul că într-un spital privat ai de toate iar într-un spital de stat nu ai. În consecință, într-un spital de stat pentru că nu ai, vrei și pentru că vrei nu știi cum să împarți o perfuzie la cinci pacienți. Și oamenii cred că tu ești vinovat de această situație dar nu este întotdeauna așa. Și din această poveste s-au născut plicurile și tot ce știm… Dar n-aș putea să mă întorc într-un spital de stat. Aș pleca din țară dacă nu ar mai fi Polisano. Nu mai pot…
Majoritatea specializărilor medicale tratează boli sau cel puțin așa sunt percepute. Ginecologia și obstetrica însă înseamnă altceva…
De fapt, școala medicală, nu neapărat românească, ne învață pe noi că nu tratăm oameni ci pacienți care au o boală. Eu cred că este vorba despre niște oameni care au niște emoții și sentimente iar la un moment dat ceva nu a mers bine și din pricina aceea au o problemă de sănătate. Aș renunța la medicină în momentul în care ar trebui să tratez boala și n-aș putea să văd ființa din spatele bolii…Poate visez la o lume ideală.
Nasc așa cum vreau eu sau cum vrea corpul în momentul respectiv?
Atunci când eram rezidentă, mi se părea că totuși, în povestea aceasta cu nașterile ceva nu funcționează cum trebuie. Sunt prea multe țipete. Am încercat să înțeleg procesul și am crezut că educația ar duce la o naștere mai puțin traumatizantă psihic. Și am fost destul de dezamăgită după o vreme pentru că sunt foarte multe femei cu o educație bună și care totuși nu experimentează o traumă psihică mai mică. Și tot citind și studiind acest aspect, am ajuns la concluzia că dezideratul de a naște fără dureri este posibil. Există. Însă întreg procesul începe de când se naște femeia. Am înțeles că totul are o mare legătură cu felul în care femeia privește viața, cu felul în care femeia privește sexualitatea, cu cât este ea capabilă să se controleze, cu modul în care reacționează ea într-un mediu stresant. Este un exament foarte important pe care fiecare femeie îl dă și unde nu se poate minți. Ca la Judecata de Apoi. Adică nu poți minți că ești puternică. Când vine durerea aceea, ești ceea ce ești. Nu este destul să avem profesioniști instruiți, nu este destul să avem o femeie educată. Este vorba până la urmă de ființa umană și ce poate ea într-o situație stresantă. Concluzia aceasta mă duce la a nu mai promite femeilor o naștere de vis. Dincolo de rezultatul medical care este controlabil, rezultatul psihologic e influențat de mult prea mulți factori și nu stă în mâna noastră.
În meseria aceasta interacționați mai mult cu segmentul feminin al societății. În toți acești ani, cum se vede evoluția societății în general și a femei în raport cu ea însăși, în particular, din cabinetul unui medic ginecolog?
Din punctul meu de vedere, societatea a evoluat foarte mult. Însă, săptămânile trecute o doamnă mai în vârstă mi-a spus că trăiesc într-o bulă și că e doar impresia mea că lumea a evoluat, că, de fapt, pacienții care ni se adresează nouă sunt un pic diferiți. Cred, totuși, că este vorba de evoluția oamenilor, de fapt. Cred că femeile sunt mai conștiente de ele și de aceea pot să și obțină ceea ce își doresc. Cred că nu este o excepție a Sibiului. Femeile încep să se trezească iar schimbarea în această lume aflată în impas o vor face mamele. Îmi place să cred că mamele pe care le cunosc eu nu sunt doar excepții, din contră, și ele vor face o schimbare la nivel de familie, de oraș, de țară..ș.a.m.d.
foto: Sebastian Marcovici
Pasiune sau talent?
Pasiune. De fapt, trebuie să te naști cu amîndouă. Eu fac parte din acei oameni care consideră că dacă faci ce-ți place nu trebuie să lucrezi nicio zi din viața ta. Pe mine meseria m-a ales. Nu eu am ales-o și o fac cu pasiune și cred că am primit și ceva talent. Dar e nevoie de multă, multă muncă în final.
Muntele, schiul și marea…
Așa este. Tatăl meu a fost schior și chiar a câștigat câteva concursuri naționale și de aici pasiunea pentru schi. Alături de fratele meu, practic acest sport de la vârsta de 4 ani. Am nevoie să mă liniștesc undeva, cumva. Toată profesia mea și toată investiția mea fizică și emoțională este o profesie care consumă destul de mult din mine și am nevoie de momente în care să mă retrag doar eu cu mine însămi ca să mă readun, să mă resetez și să o iau de la capăt. Și pentru mine, plimbarea pe malul mării, dacă se poate, călare pe un cal, și schiatul au efectul acesta benefic asupra mea. Am nevoie de concediul meu.
Cum a fost trecerea de la Târgu Mureș la Sibiu?
Acomodarea a fost foarte dificilă din punct de vedere medical pentru că am simțit că este o foarte mare diferență între lumea medicală din Sibiu și cea din Târgu Mureș. La început am ales un soi de obscuritate. Nu am vrut să ies în față, nu am vrut să ies în evidență ci să am o viață liniștită. O viață de familie liniștită. Dar destinul, a făcut să fie altfel și am parcurs drumul acesta până la maternitatea Polisano, drum de care sunt încântată. Soțul meu chiar glumește acum spunând că nu el a fost motivul pentru care am venit în Sibiu ci el a fost doar momeala care m-a adus aici unde îmi era rostul. Cred că sunt un om potrivit la locul potrivit. Și acum revăd momentul în care am ajuns, la ora 1 noaptea, cu mașina în Sibiu, renunțasem la spital și la tot restul vieții mele și senzația mea intensă era Ce am făcut? Primele luni de Sibiu nu m-au ajutat să răspund la această întrebare dar acum pot să zic că destinul a ales pentru mine și a ales bine.
Cum arată acasă?
La mine acasă frigiderul este destul de gol, iar aragazul este un obiect de decor. Soțul meu este un om foarte înțelegător. De cele mai multe ori merg acasă doar să dorm. Sunt și eu doar un om.
