Magdalena și Ludomir Franczak sunt un cuplu de artiști polonezi care lucrează interdisciplinar, îmbinând, în munca lor, artele vizuale și performative, dar și literatura sau istoria. Lexicon imaginar al Clujului este compus din două părți: prima s-a desfășurat în septembrie, la White Cuib, în Cluj, constând într-o expoziție al cărei scop principal l-a reprezentat colectarea poveștilor despre oraș de la înșiși locuitorii lui. Cea de-a doua parte a proiectului va fi inclusă în ediția a noua a Festivalului Temps d’Images și este descrisă drept o carte performativă, bazată pe istoriile personale și locale colectate anterior.
Alexandra Dima: Cum v-a venit ideea Lexiconului imaginar? Povestiți-ne câte ceva despre scopul proiectului și despre modul în care ar trebui să se dezvolte în continuare.
Magdalena & Ludomir: Suntem mereu interesați de proces în sine – de felul în care opera ajunge să vadă lumina zilei. Adesea lucrăm cu proiecte site-specific, facem lucruri gândite pentru un anumit loc. Astfel, când am fost invitați la festivalul din Cluj, am venit cu o jumătate de an înainte pentru a realiza o cercetare pe teren. Eram interesați de istoria orașului, de arhitectura lui, de diferitele etnii care l-au construit și care locuiesc în el. Ne-am întâlnit cu o serie de persoane care aveau perspective diferite asupra Clujului: istorici, oameni de cultură, străini, arhitecți; ba chiar ne-am apropiat de pietrele orașului, pentru a ne face o imagine despre materialul fundamental pentru identitatea lui: piatra. La acel moment eram interesați de un produs performativ, poate o instalație în spațiul urban. Dar știam deja că ar trebui să includem un fel de carte-ghid. Apoi, ne-am întors în Polonia și am hotărât să demarăm o primă etapă în Cluj – așa că am trimis piatra, o sculptură concepută de Magda. Este o piatră specială, fiindcă poți să-ți strecori mâinile în ea. Mâinile intră separat, dar în capătul cavităților vârfurile degetelor se ating. E și un pic de apă acolo. Cumva, piatra asta și contactul cu ea îi fac pe oameni să reacționeze într-un mod special, să spună povești și să dezvăluie sentimente. Am sperat că o să aibă același efect și în Cluj. Și așa a și fost. Ne-a surprins să vedem cât de multe materiale s-au strâns și cât de profund s-au implicat oamenii în acest demers. Prin urmare, am hotărât că ar trebui să printăm o parte dintre ele, dar și să le confruntăm cu propriile noastre povești bazate pe impresia pe care ne-au lăsat-o orașul și istoria sa. I-am spus Lexicon imaginar al Clujului, pentru că amestecă realitatea cu visele și cu imaginația. De exemplu, mulți clujeni tânjesc după mare, iar unii vorbesc despre un lac subteran – am inclus toate astea în lexicon, încercând să le găsim sursa în istoria orașului. Lucrul la carte ne-a absorbit în mare măsură, așa că am decis că ar trebui să capete întâietate. Am numit-o carte performativă, pentru că descrie orașul, dar îi și face pe oameni să caute urme lăsate de noi. Unele dintre ele sunt legate de istoria locală, precum un traseu al vechilor fântâni, altele sunt mai imaginative, ca sunetele din Grădina Botanică, sau bucăți din piatra stelară, cu referire la meteoritul din Mociu păstrat în Muzeul de Geologie, care, în mod bizar, este și piatra noastră…
Foto: Temps D’Images
A.D.: Cum s-a dezvoltat relația voastră cu Clujul?
M.&L.: Nu știam multe despre Cluj când am venit prima dată, dar am simțit foarte repede o conexiune puternică cu orașul și cu oamenii. E ceva în aer care îl face special. Poți vedea asta și în reacțiile oamenilor și în poveștile pe care le-au scris pentru noi. Cei de aici sunt foarte deschiși și au multe lucruri interesante de spus.
A.D.: Credeți că există un specific local care face ca acest oraș să fie ofertant din punct de vedere performativ? Dacă da, care este acela?
M.&L.: Pentru noi, principalul aspect l-a reprezentat istoria orașului și mixtura de culturi și, de asemenea, arhitectura. Uneori e un loc modern, alteori e de modă veche. Suntem interesați, mai ales, de această din urmă față a lui, motiv pentru care ne-am îndrăgostit iremediabil de Muzeul Grădinii Botanice și de Hotelul Continental.
A.D.: Ce reacții a stârnit această primă parte a proiectului?
M.&L.: Prima parte a proiectului a fost imersivă. Am adus sculptura din Polonia, iar oamenii au interacționat cu ea, au putut-o atinge, ba chiar au putut pune mâinile înăuntru. Credem că a fost foarte important pentru public contactul direct cu opera de artă, acea imersiune pe care nu o poți experimenta, în mod normal, într-o galerie de artă. Din altă perspectivă, sculptura Mănușile de piatră este și ea o bucată de natură și, aici, ne putem întreba despre partea sălbatică a naturii noastre. Ce simțim când atingem apa din interiorul pietrei sau când degetele noastre se întâlnesc la capătul tunelului? Minunatul nostru mesager, care a strâns poveștile, este Oana Hodade – ea a fost, de la bun început, o persoană foarte importantă pentru acest proiect.
Foto: Temps D’Images
A.D.: Ce fel de povești ați reușit să strângeți?
M.&L.: Pe de-o parte, avem poveștile adunate la expoziția din septembrie, în urma contactului oamenilor cu piatra. Erau despre pietre, apă, locuri ascunse. Pe de altă parte, există și poveștile ghizilor pe care i-am rugat să descrie orașul. Ei reprezintă, de fapt, patru culturi diferite, care au construit orașul: română, maghiară, evreiască și germană. Inițial, ne raportam mai ales la arhitectură, așa că i-am rugat pe ei să ne ghideze din punct de vedere istoric. Am primit feedback de la trei dintre ei, iar modul lor de a privi orașul a fost inclus în carte. Ne mai interesează și elementele concrete, care au fost trasate de poveștile colectate în expoziție – piatră, apă, plante și sunet. Am scris și noi înșine câteva povești, ce tratează în special istoria locală, care ne interesează pe noi cel mai mult, iar majoritatea sunt plasate în secolul XIX – inspirate de Grădina Botanică și de plantele sale, de meteoritul din Mociu sau de o actriță maghiară care s-a înecat în timp ce făcea un film. Am descoperit toate astea vorbind cu oamenii, dar și cercetând pe internet și pe străzile Clujului.
A.D.: Oamenii au fost, deci, dispuși să vă împărtășească bucăți din viețile lor?
M.&L.: Unii erau foarte deschiși, alții nu, dar cei mai mulți ne-au spus poveștile lor, până la urmă. A fost și meritul Oanei, care a cules istorisirile oamenilor pentru noi. Ea a fost ca un fel de ghid spiritual al pietrei.
A.D.: Cum ați descrie publicul din România, din perspectiva experienței voastre de până acum?
M.&L.: Până acum a fost foarte cooperant, motiv pentru care am și decis să mergem mai departe cu ideea cărții. Am simțit că genul ăsta de experiment ar funcționa aici. Înainte să venim la Cluj, auziserăm că aici e raiul pe pământ, că și cele mai trăznite idei ar fi primite cu brațele deschise. S-a dovedit că așa și e – ha, ha, ha.
Foto: Temps D’Images
A.D.: Spuneți-ne câte ceva despre starea artelor vizuale și performative în Polonia contemporană. Este comună abordarea interdisciplinară?
M.&L.: Există o foarte mare diversitate în Polonia. Credem că ne aflăm într-un punct bun acum, din care poți să-ți croiești singur calea prin artele performative. Poate că e ceva mai greu cu noua politică culturală a guvernului polonez, care se concentrează pe valori conservatoare și pune sub semnul întrebării experimentele, dar, în același timp, confortul nu a fost niciodată bun pentru artele progresiste. Credem că mulți oameni sesizează acum o problemă, și anume că teatrul, în sine, nu prea mai funcționează. Mergem la spectacole, îi auzim pe actori vorbind și ne este greu să mai credem într-o lume astfel construită. De asta noi, și mulți alții, încercăm să descoperim propriile noastre mijloace prin care să ne adresăm publicului. Există încă o problemă cu prezentarea acestui gen de proiecte. Cele mai multe festivaluri sau organizatori de festivaluri preferă „producții normale”. Dar situația se îmbunătățește treptat – sperăm noi. În general, formele de exprimare în Polonia zilelor noastre sunt foarte variate. De exemplu, noi venim dinspre artele vizuale. Magda încă lucrează mai mult pentru galerii decât pentru teatre, iar Ludomir se concentrează, acum, pe performativitate. Dar, în același timp, amândoi folosim un limbaj comun diferitelor arte – vorbim despre lucrurile care ne interesează într-un mod benefic pentru ele. Câteodată e mai mult teatru, uneori e expoziție, iar alteori este o carte…
Interviu realizat de Alexandra Dima
