Rimini Protokoll nu este un colectiv de teatru în sens convențional, ci mai degrabă o etichetă – sau, mai precis, un „protocol” de lucru care ghidează colaborarea dintre Helgard Haug, Stefan Kaegi și Daniel Wetzel. De peste două decenii, cei trei artiști din Berlin reinventează teatrul documentar, aducând în prim-plan oameni reali, așa-numiții „experți ai cotidianului”, și folosind adeseori mijloace complexe – de la sisteme de ghidare audio și baze de date, la algoritmi și, mai recent, inteligența artificială – pentru a ne schimba felul în care privim lumea.
Am stat de vorbă cu Helgard Haug și Daniel Wetzel pe Zoom, chiar înainte să intre la repetițiile pentru spectacolul „Viitor pentru ?!” (Futur4), cel mai recent performance regizat de aceștia, inclus în programul din acest an al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS). Cei doi vorbesc cu căldură și precizie, își completează ideile, se contrazic uneori cu blândețe – așa cum o fac colegii care lucrează cot la cot de peste 25 de ani. „Poate că termenul de colectiv nu ni se potrivește”, spune Wetzel. „Nu lucrăm într-un mod care presupune consens total… E mai degrabă un proces prin care ne convingem reciproc. Și prioritizăm.” Haug intervine: „Îmi place să ne compar cu o trupă. Avem instrumente diferite. Uneori scoatem albume solo, alteori devenim o orchestră.”
După „Cravată neagră” (Black Tie, 2008) și „Controlul calității” (Quality Control, 2013), „Viitor pentru ?!” continuă o trilogie de monologuri despre femei și poveștile lor de viață. Spectacolul o aduce în fața publicului pe Ursula Gärtner, o femeie de origine săsească din Transilvania, a cărei poveste e pusă în scenă cu ajutorul Xeniei (expertă în AI și modele lingvistice artificiale) și a unui bot. Cele trei prezențe explorează ce înseamnă să-ți amintești, să aparții și să lași o moștenire, nu doar prin oameni, ci poate chiar printr-o formă de memorie digitală.
În discuția noastră din mai, Haug și Wetzel mi-au povestit despre cum a evoluat modul în care se raportează la munca lor, despre relevanța teatrului într-o epocă în care adevărul e tot mai distorsionat și despre posibilitățile și riscurile aduse de AI, care a devenit, între timp, partener de scenă.
Teia Brînză: Rimini Protokoll redefinește teatrul de peste 25 de ani. Privind înapoi, ce s-a schimbat fundamental în abordarea voastră de la începutul anilor 2000 și ce a rămas constant?
Daniel Wetzel: Sunt lucruri pe care le redescoperim mereu și pe care încercăm să le păstrăm. Dar o parte esențială din felul nostru de a lucra e și dorința de a încerca mereu ceva nou. E un fel de paradox: singura constantă e schimbarea. Așa că unele formule dispar, pentru că le-am explorat deja și simțim că trebuie să trecem mai departe. Totuși, din exterior, lumea spune adesea: „Ah, asta e foarte Rimini”. Deci e posibil să existe o diferență între cum ne percepem noi munca și cum se vede din exterior.
Helgard Haug: Cred că motivația noastră de a face teatru a rămas aceeași. E felul nostru de a demasca sau a scoate la iveală ceva, de a ne apropia de ceea ce simțim că e important într-un moment dat – fie că e vorba de o problemă politică sau socială ori de o tehnologie nouă. Multe dintre proiectele noastre sunt despre cum comunicăm, despre cum folosim sau reinterpretăm anumite instrumente, despre cum le putem aduce pe scenă. În felul acesta, teatrul, ca mediu tradițional, intră în dialog cu ceva foarte actual.
TB: Când ați debutat, ideea de a aduce realitatea pe scenă părea o provocare. Între timp, lumea s-a schimbat: totul pare performativ azi, de la rețele sociale la politică. Ați pornit prin a expune teatralitatea sistemelor publice, dar acum avem senzația că ne confruntăm cu o suprateatralizare. Nu-i așa?
DW: Da, cred că da. Viața a devenit mai performativă, atât în felul în care suntem percepuți, cât și în felul în care ne vedem pe noi înșine. La început, era incitant să ne jucăm cu granița dintre real și teatral – să folosim materiale din viața reală sau să montăm ceva direct în stradă. Era o formă de explorare: unde se termină realitatea și unde începe spectacolul? Ce înseamnă, de fapt, realul? Acum, mai ales în contextul rețelelor sociale, perspectiva s-a inversat. Artiștii sunt cei care încearcă să redea importanța faptelor, să taie prin toate narațiunile care circulă fără control. Granița dintre opinii, emoții și adevăr s-a estompat. Așa că, azi, aproape că devine radical să rămâi fidel faptelor în artă. Să nu recurgi la fantezie, ci să întrebi: care sunt modurile prin care putem reda realitatea într-un mod credibil?
HH: Dar dacă ne uităm dincolo de scenă, la public, cred că teatrul are în continuare un rol esențial. Nu e vorba doar despre cine performează sau cine reprezintă pe cine. E vorba despre cine se adună pentru a asista la ceva și cine participă. Acest cadru – momentul în care ne strângem împreună – a devenit tot mai important, mai ales în contextul în care alte forme de a fi împreună se destramă.
DW: Exact. Atunci când împărțim același spațiu, același moment, șansele sunt mai mari să ajungem la aceeași percepție asupra realității – sau măcar la un sentiment comun – decât atunci când suntem izolați, în fața propriilor ecrane, blocați în bulele noastre informaționale.
TB: Înțeleg că nu sunteți interesați de a fi mereu cu un pas înainte din punct de vedere tehnologic, ci de a aduce pe scenă experiențe locale, trăite.
HH: Da, bineînțeles. Ne întrebăm: ce povești merită spuse și care dintre ele pot încă surprinde? Atunci începem să ne imaginăm dacă o anumită temă ar putea deveni un spectacol. Și apoi: cum o spunem? Lucrăm în multe formate – intervenții performative în spații neconvenționale, spectacole în săli de teatru, instalații, proiecte audio. Uneori începem de la format, alteori de la conținut.
DW: Nu ne interesează să fim „înaintea tuturor” când vine vorba de tehnologie, cel puțin nu în raport cu teatrul de repertoriu clasic. Ce a rămas constant e că începem să lucrăm cu o tehnologie în momentul în care devine parte din viața cotidiană. Nu vorbim de inovații de vârf, ci de tehnologii pe care oamenii le folosesc deja. Acum, de exemplu, lucrăm cu ChatGPT, la fel ca mulți alții. Când ceva intră în uzul zilnic, ne atrage atenția. Ne interesează mai mult practicile comune de viață decât previziunile despre următorul trend tehnologic.
TB: „Viitor pentru ?!” este noul vostru proiect, realizat în coproducție cu TNRS. Cum ați ajuns la povestea Ursulei Gärtner?
DW: Proiectul a pornit dintr-un impuls exterior – prin Goethe-Institut, FITS și un proiect european pentru dialogul Est–Vest, numit NARDIV – United in Narrative Diversity?. Am fost întrebați: care ar putea fi o perspectivă românească asupra unei teme relevante?
Așa am ajuns la istoria sașilor din România. În Germania, li se spune adesea „cei cumpărați” din România – Republica Federală plătind sume de bani pentru fiecare persoană căreia i se permitea să emigreze. Puțină lume știe prea multe despre asta în Germania. De ce îi recunoștea Germania de Vest ca fiind „germani”? Doar pentru că strămoșii lor s-au stabilit în Transilvania acum 700 de ani? Acea ciudățenie produce un fel de Verfremdungseffekt – un efect de distanțare care ne permite să privim naționalitatea dintr-un unghi diferit și să ne întrebăm: ce înseamnă, de fapt, să fii „german”? Așa am început: vorbind cu oameni din comunitate. Așa am întâlnit-o pe Ursula.
TB: Cum ați lucrat cu Ursula pentru a pune în scenă această poveste de viață? Cum a decurs procesul de documentare?
HH: Preferăm să vorbim cu oamenii și să aflăm mai multe. Nu ne dorim o privire de ansamblu, din afară. Purtăm conversații, urmărim povești diferite și încercăm să înțelegem nu doar ce s-a întâmplat, ci și cum s-au simțit acei oameni – ce povești specifice și personale se ascund în spatele acestui val uriaș de migrație.
Inițial căutam pe cineva mai tânăr(ă), născut(ă) în Germania, dar cu rădăcini româno-germane, aflat(ă) la început de drum, dar cu o istorie de familie moștenită. Așa l-am cunoscut, printre alții, și pe fiul Ursulei. Dar când am aflat că urma să devină tată chiar în perioada premierei, am întrebat-o pe mama sa dacă ar accepta să preia rolul. Substituția asta – mama care îl înlocuiește pe fiu – atinge chiar temele centrale ale spectacolului: timpul, continuitatea, moștenirea. Iar povestea ei, deși unică, a rezonat cu foarte mulți. După una dintre reprezentații, cineva ne-a scris: „Parcă e povestea noastră.” Suntem curioși cum va fi primit la Sibiu, unde contextul e diferit.
DW: Da, vrem să vedem cât de vizibilă mai e comunitatea germană în Sibiu astăzi.
TB: Comunitatea s-a micșorat, mulți au plecat. Totuși, în trecut, era firesc să fii german în Sibiu – să înveți limba, să mergi la școli germane. Acum orașul e mai divers. Sentimentul unei comunități bine conturate s-a estompat. Realitatea de azi e marcată de mobilitate și influențe globale. Lumea vrea să circule, și o face.
DW: Exact asta ne întrebăm: ce a mai rămas din acea comunitate în viața de zi cu zi? Când am fost la Sibiu, mi-a amintit de locuri unde comunitățile postcoloniale încă sunt vizibile. La Sibiu am dat peste un mic magazin care vindea produse germane – săpunuri, branduri de uz casnic. Un loc de nișă, așa cum sunt magazinele poloneze din Berlin, unde oamenii merg să cumpere colțunași, genul de produse care poate nu îi interesează pe germani. E vorba de revenirea unei povești, a unei persoane, într-o societate care între timp a evoluat. Pe vremuri exista chiar un cuvânt amuzant pentru germanii din Vest care veneau în România ca turiști sau în vizită la rude – „Neckermann”. Iar acum cineva ca Ursula se întoarce în Transilvania și povestește cum își amintește viața de acolo. Ce s-a întâmplat cu ei după ce au plecat?
HH: Și atunci intervine întrebarea: cum transmiți mai departe o astfel de moștenire? Spectacolul e construit în jurul nepoatei Ursulei. Ne-am întrebat: am putea crea ceva – nu doar un album foto, ci ceva interactiv – care să o conecteze la istoria strămoșilor ei? Și dacă da, ar putea o dublură digitală face asta posibil? Asta e, de fapt, întrebarea esențială. Chiar și după ce bunica nu va mai fi, ar putea aceasta totuși să comunice, să transmită mai departe povestea și să rămână într-un dialog continuu?
TB: Se spune adesea că AI-ul erodează moștenirea culturală și rupe legăturile dintre generații – există un decalaj pronunțat între cei care folosesc AI și cei care nu folosesc. Ce rol joacă AI-ul în proiectul vostru? Poate fi o narațiune alternativă, în care tehnologia nu ne îndepărtează unii de alții, ci ne aduce mai aproape?
HH: Pentru noi, AI-ul e un al treilea performer. Pe scenă sunt Ursula, Xenia, expertă în inteligență artificială și modele complexe de limbaj și creația lor, UrsulaBot. Proiectul a devenit un fel de experiment: ce se întâmplă dacă facem un bot? Ce reguli vrem să aplicăm? Ce trăsături să aibă? Ce vrem să știe? Dacă are o voce? Dacă nu mai scriem, ci îi vorbim? Pe scenă reluăm iar și iar aceste întrebări – cum l-am dezvoltat, ce a funcționat și ce nu, ce perspective a deschis. Prin acest proces am învățat multe – despre ce poate face, ce nu poate și ce întrebări complicate scoate la iveală.
Așa că da, într-un fel, creează o punte între generații. În viața reală, Ursula n-ar fi vrea niciodată un doppelganger. Dar în spațiul teatral, întrebarea devine interesantă. Ce se întâmplă dacă chiar creăm dubluri digitale? E o relație ludică cu tehnologia, dar una care ajută la construirea unei povești.
TB: Inteligența artificială e antrenată să ne ofere răspunsurile pe care le așteptăm de obicei. În „Viitor pentru ?!”, contribuie oare asta la coerența poveștii? Sau doar umple golurile?
DW: Într-un fel, da. Uneori pare chiar un pic siropos, ca atunci când încearcă să o imite pe Ursula. E prima dată când lucrăm în felul ăsta, e un pas spre a explora ce poate deveni teatrul. Cu chatbotul, e loc și de râs – cu el, de el. Iar râsul ajută, mai ales când te gândești cât de repede evoluează AI-ul. E ca începutul erei internetului – totul e un pic vag la început. Ce funcții vor rămâne? Cum ne vom adapta? Care vor fi limitele? Ce va deveni interesant? Ce va fi interzis? Ce va deveni prea riscant?
Probabil că se va ajunge la un echilibru. Probabil că va fi util în multe feluri. Întrebarea e: cum putem face din toate astea o experiență performativă? Și teatrul a fost mereu despre reprezentare. Cineva joacă pe altcineva. Chiar și în teatrul documentar. Acum avem două Ursule: persoana și copia.
HH: Și suntem foarte interesați să aflăm mai multe despre cum poate fi dezvoltat. Am creat și am antrenat modelul. Am început cu prompturi simple, ne-am lovit rapid de limite și am început să-l alimentăm cu materiale personale: povești, trăsături de personalitate, reacții. Și asta face parte din spectacol – cum i-am conturat vocea, cum am testat, cum am eșuat și cum am încercat din nou.
TB: În România avem în perioada asta discuții aprinse (mai ales după alegeri) despre identitate, migrație, tradiție. Poate n-ați stat prea mult acolo, dar, ca observatori, dacă ați face un spectacol „100% România”, în stilul seriei „100% City”, unde 100 de locuitori reprezintă statistic o comunitate pe scenă – ce teme sau întrebări credeți că ar fi relevante?
HH: Ne-ar plăcea mult să explorăm asta…
DW: România e o țară atât de complexă încât n-am pretinde niciodată că poate fi cuprinsă într-un spectacol.
HH: Da, ar trebui să ne concentrăm pe un oraș. Ar putea fi 100% Sibiu. Contează enorm contextul specific – politic, demografic, social. Migrația, cine are puterea, unde apar tensiuni între anumite grupuri – de exemplu, între femei și bărbați – toate astea ar fi fascinante de expus.
DW: Cred că ceea ce e cu adevărat esențial acum în România, poate chiar existențial, e ruptura dintre media și cunoaștere. Am auzit că ministrul educației a spus că nivelul de alfabetizare în școli ar fi o chestiune de securitate națională. Nu doar analfabetismul, ci analfabetismul funcțional.
TB: Da, Daniel David a afirmat asta.
DW: Bine. Și tocmai aici formatul seriei „100%” devine foarte relevant, fiindcă pune întrebarea: cine sunt cei care se adună de fapt? Ce avem în comun ca să putem sta de vorbă unii cu alții? Mai are sens modelul vechi de societate, cu muncitori, funcționari, studenți? Mai avem un nivel comun de cunoaștere, care să ne permită să discutăm despre cine ne reprezintă, cine decide cum trăim și de ce? Și cum poate fi îmbunătățit acest model într-un mod care să aibă sens?
Pentru că politica externă, de exemplu, nu se mai explică cetățenilor. Ministerul Afacerilor Externe ar trebui să ne ajute să înțelegem cum văd țările o anumită problemă. Care e perspectiva românească? Cea germană? Cea maghiară? Cum diferă pozițiile în privința războiului din Ucraina, de exemplu?
Dacă oamenii sunt excluși din astfel de conversații, nu doar emoțional, ci pentru că nu au fost informați despre cum să se implice, atunci nu mai vorbim doar despre integrarea străinilor. Vorbim despre reintegrarea noastră, a tuturor.
Și ajungem din nou la AI. A început deja să înlocuiască lucruri pe care, altădată, le aveam bine întipărite în minte? Să ne imaginăm un copil de 12 ani din Sibiu sau Berlin: cât va mai dura până când va întreba un chatbot în locul profesorului? Mai are răbdare să citească un text, să-l înțeleagă, să-l pună la îndoială fără ajutor digital? Ce conversații mai are cu părinții, bunicii, unchii? Mai există astfel de discuții? E o schimbare uriașă care are deja loc. Nu ce face AI-ul e cel mai riscant, ci ceea ce ajunge să înlocuiască. Când comunicarea și înțelegerea reciprocă nu mai funcționează, atunci se scot armele. Și abia atunci AI-ul devine cu adevărat periculos.
Fotografie reprezentativă: Max Borchardt
(articol apărut în ediția specială a revistei Capital Cultural, Nr. 38)
[for English version, click here]
