Orice se întâmplă pe scenă este perfect calculat. Fiecare balerin își cunoaște traseul lui, știe exact cine îi intersectează calea și pe cine trebuie să vadă cand se încheie pirueta. Totul este pus la punct pas cu pas, însă publicul trebuie să vadă frumusețe și simplitate. Niciun spectacol nu este perfect, dar inteligența unui dansator poate salva momentul. Sunt doar cîteva idei pe care le-am aflat de la Mihai Mezei, prim solist al Teatrului Naţional Split, Croaţia care a fost distribuit în rolul principal alături de Ada Gonzalez, balerină a Teatrului de Balet Sibiu, miercuri, 11 februarie, în spectacolul “Frumoasa din Pădurea adormită”. Se împlinesc 21 de ani de când a debutat într-un spectacol de balet, a dansat pe multe scene din țară și din străinătate, iar de de aproape trei de ani de zile este prim solist al al Teatrului Național Split, din Croația. Însă, dacă s-ar ivi ocazia potrivită, spune că ar veni înapoi în România pentru că “nicăieri nu-i ca acasă”.
Reporter: Ai revenit la Sibiu după aproape 8 ani de zile. Cum ai regăsit orașul? Teatrul de balet? Publicul?
Mihai Mezei: Sunt încântat de cât de mult a evoluat totul aici. Mă refer acum la oraș, la dansatorii noi pe care i-am întîlnit și la public. Față de anul 2007, când am venit pentru prima dată, cred că s-a format un public pentru balet, s-a dublat numărul oamenilor care vin să vadă spectacolele Teatrului de Balet din Sibiu. E un lucru foarte bun, e un pogres pe care îl face echipa de aici. De la începutul anului, am dansat două spectacole cu sala arhiplină. E un sentiment nemaipomenit pentru orice dansator care se află pe scenă, să vadă atâta lume. Țin minte că și în 2007 era o companie bună de balet care atunci se înființase, iar acum m-a bucurat să văd o echipă tânără, cu dansatori din multe țări, care au reușit să creeze o unicitate. M-am integrat foarte ușor în ansamblu. Sunt dansatori buni și foarte buni și se creează un ambient plăcut.
Rep.: Ce legatură se creează între tine și ansamblu?
M.M.: Eu sper că una de prietenie. În spectacol le simți prezența, le simți privirile, le simți aportul. De exemplu, când intră prim-balerina sau prim-balerinul pe scenă, simți reacțiile celor din jurul tău. Simți dacă sunt sau nu implicați în spectacol, dacă te plac ca dansator sau nu, efectiv le simți privirile și contează mult cum te apropii tu în afara spectacolului de colegi. Dacă ești foarte distant sau arogant, nu îți prea pasă și o iei doar ca pe un job, atunci nu se creează spațiul unei povești, nu vei reuși să implici pe toată lumea din jurul tău în spectacol și să îți pui sentimentele pe masă pentru public. În schimb, dacă lași ca lucrurile să vină de la sine, ești atent la cei din jurul tău, atunci vei reuși să creezi acea legatură cu dansatorii din ansamblu, necesară pentru un spectacol bun. Eu simt de fiecare dată când sunt pe scenă acest lucru.
Rep.: Câtă muncă stă în spatele rolului de prim-balerin?
M.M.: E o responsabilitate foarte mare, pentru că toată povestea se învârte în jurul tău și al prim-balerinei. Publicul asta vede în proporție de 80% din spectacol. În același timp, ai tot ansamblul în spate pe care trebuie să-l reprezinți cât mai bine. Toată lumea tinde spre foarte bine, dar acum fiecare cum poate. E o încărcătură emoțională destul mare, dar și răsplata e pe măsură.
Rep.: De ce ai nevoie pentru a fi un bun dansator?
M.M.: Părerile sunt împărțite, acum fiecare vede un bun dansator în felul lui. Din punctul meu de vedere, nu ai cum să faci balet fără calitățile fizice, iar apoi trebuie să ai suflet, să fii artist în interiorul tău și să reușești să emani chestia asta. În același timp, un bun dansator se diferențiază prin inteligența sa. Contează foarte mult să știi să te descurci în orice situație, în timpul spectacolului. Sunt cazuri în care partenera ta nu are cea mai bună zi, atunci eu trebuie să îmi dau seama de acest lucru și să o ajut mai mult decăt de obicei. Un alt exemplu e atunci când ești distribuit într-un spectacol în ultimul moment. Trebuie să ai abilitatea să înveți toată coregrafia persoanei care poate a muncit o lună de zile pentru acel spectacol. Să ții minte coregrafia, pașii, să fii atent la ceilalți dansatori, să ții ritmul, să fii un bun partener.
Rep.: Noi, ca spectatori vedem totul mult mai simplu.
M.M. Atunci e foarte bine. Atunci când oamenii din sală cred că si ei pot face mișcările de pe scenă, noi ne-am făcut treaba.
Rep.: Care e munca din spatele unui rol? Pentru rolul din Frumoasa din pădurea adormită cum te-ai pregătit?
M.M.: Munca e enormă pentru fiecare rol. Eu rolul acesta l-am dansat prima data acum mult timp și tot îl dansez în perioada stagiunii, l-am dansat și la București. Știu deja ce am de făcut, cunosc rolul, știu pașii. Sunt mici diferențe între teatre, coregrafia e un pic diferită, dar în principiu, e cam același lucru . Orice se întâmplă pe scenă e perfect calculat. Știu exact unde mă duc, știu exact pe cine o să văd în fața mea, cine îmi intersectează calea, totul e perfect pus la punct.
Rep.: Și dacă se întâmplă să greșească cineva?
M.M.: Atunci intervine abilitatea ta de a te adapta. Trebuie să fii în stare să maschezi momentul. Niciun spectacol nu e perfect. Poate din public nu se vede de fiecare dată, însă noi știm ce am făcut bine și ce nu. Sunt foarte interesante discuțiile dintre dansatori, de după spectacole, de acolo se pot afla multe povești despre trăirile dansatorilor, despre ce au grești și ce nu. E o artă frumoasă. Și îmi place că la Sibiu, managerul teatrului a reușit să facă din această echipă o mica familie. Iar faptul că domnul Dragoman vine și felicită fiecare dansator în parte după spectacol înseamnă foarte mult. Simți că ești apreciat pentru ceea ce faci.
Rep.: Cât de mult contează publicul în timpul spectacolului?
M.M.: Foarte mult. Eu sunt de părere că publicul, în momentul în care îi place ceva, trebuie să aplaude. Trebuie să scape de inhibițiile, regulile astea nespuse, cum ar fi să nu aplaude decât la sfârșitul spectacolului sau doar atunci când s-a terminat muzica. Dacă dansatorii și spectacolul îți transmit ceva, orice sentiment ar fi, în momentul în care îți vine să apluzi, aplaudă.
Rep.: Dar nu vă deranjează?
M.M.: Nu, din contră, ne ambiționează și mai mult, ne încarcă cu energie. Eu, cel puțin ca dansator mă hrănesc cu energia publicului. Când dai peste un public relativ moale și plictisit, ție ca dansator pe scenă îți e foarte greu să îi faci să simtă ceva. E ideal să dansezi într-o sală plină și extrem de receptivă.
Rep.: Cum te raportezi la rolurile pe care ai?
M.M.: Toate au greutatea lor. Încerc să mă concentrez și să dau tot ce e mai bun la fiecare spectacol, fie că sunt prim dansator sau sunt solicitat să intru în ansamblu. Toate rolurile au complexitatea lor, toate sunt grele, pentru că sari de la o epocă la alta, de la un rol de țăran la unul de prinț, nu au nicio treabă unul cu altul. Practic, e o evadare din realitate, o lume în care eu mă simt cel mai bine.
Rep.: Cum te pregătești înainte de spectacol?
M.M.: De obicei nu prea conversez cu lumea din jur, mă duc la machiaj, îmi fac o ușoară încălzire, beau o cafea și apoi aștept. Cred că cel mai neplăcut moment e așteptarea dinaintea spectacolului. În cele 10-15 minute din saptele cortinei, nu mai am stare, deja văd reflectoare, lumea pe scenă și abia aștept să intru. Nu sunt niște sentimente de frică, efectiv nu mă simt bine în culise, vreau să fiu pe scenă. Când sunt toate reflectoarele pe mine atunci mă simt în largul meu, cred că e un fel de narcisism.
Rep.: De ce ai vrut să devii balerin?
M.M.: N-am vrut. A fost, efectiv, o întâmplare. Am avut niște vecini, două fete, foste prim- balerine la Opera Română, una dintre ele chiar a venit și a montat niște spectacole la Sibiu, Monica Fotescu-Uta, ea m-a dat la balet, să zic așa. Ea și cu sora ei, Cristina, m-au împins să fac balet, cred că aveam 10 ani. Monica i-a spus mamei mele că am calitățile fizice necesare să fac balet, pe vremea aceea eu făceam rugby. M-a întrebat dacă vreau la balet, iar eu am zis da, ce sa știu eu la 10 ani și m-am dus. După doi ani am vrut să mă las pentru că nu mă acomodam deloc sistemului, venind de la rugby n-aveam nicio treabă cu lumea aceea, dar am schimbat profesorul și am dat peste un maestru extraordinar, Constatin Marinescu, care m-a făcut să-mi schimb viziunea.
Rep.: Care a fost primul rol în care ai fost distribuit?
M.M.: Prima oară am ieșit pe scenă la 13 ani, cu spectacolul Spărgătorul de nuci, atunci când am și căzut pentru prima dată (râde). Aveam de făcut două piruete, dar am alunecat și am căzut direct în fund, apoi m-am ridicat și mi-am continuat coregrafia. Îmi aduc aminte și acum cum toată lumea a început să râdă și să aplaude. O altă căzătură a fost la spectacolul de diploma, la bacalaureat. Atunci am intrat în decor și am căzut și am mai luat vreo trei dansatori după mine, nu era așezat bine decorul. Primul mare rol l-am avut în La Fille mal gardée, când s-a reluat producția la Operă, a fost pentru prima dată când s-a facut tot spectacolul integral, coregrafia a fost originală și numai cu elevi ai liceului de coregrafie. Atunci am dansat Colas, rolul principal.
Rep.: Cum ai ajuns în Croația?
M.M.: A fost o întâmplare, am un prieten care lucrează în Split, m-a sunat și mi-a spus că au nevoie de dansatori, asta s-a întâmplat acum trei ani. În primă instanță l-am refuzat, pentru că nu simțeam că vreau să plec, chiar voiam să stau să dansez la Operă, apoi m-a sunat după vreo două săptămâni, directoarea de acolo văzuse cîteva video-uri pe internet cu mine, a zis că vrea să mă vadă la studii, iar după o săptămână de când am ajuns acolo, am și debutat.
Rep.: Cum e stilul de viața al unui teatru de balet din Croația comparativ cu România?
M.M.: Compania din Split e al doilea teatru din Croația, după Opera din Zagreb și mă simt foarte bine acolo din toate punctele de vedere. Sunt plusuri și minusuri ca peste tot, dar e singurul teatru de unde nu prea am de gând să plec. Îmi place foarte mult, repertoriul e bun.
Rep.: Și publicul care vine la spectacole cum e?
M.M.: Sala e plină tot timpul la spectacole. Avem public, avem tot ce ne trebuie. Mi-ar plăcea să fie mai multe spectacole, mai multe decât avem deja.
Rep.: Ce rol ai mai vrea să dansezi?
M.M.: Mi-ar plăcea să mai dansez Giselle, pentru că l-am dansat o singură dată, Don Quijote, iar Lacul lebedelor e un alt spectacol care îmi place foarte mult și as vrea să-l dansez de câte ori mi se oferă ocazia.
Rep.: Unde te vezi peste 10 ani, personal și profesional?
M.M.: Îmi doresc o familie, vreau neaparat copii, iar profesional sper să demonstrez că sunt în stare să conduc un teatru.
Rep.: Crezi că ai abilitățile necesare pentru a face asta?
M.M.: Da, chiar cred asta, vreau doar să am posibilitatea să demonstrez acest lucru. Momentan, încerc să demonstrez prin ceea ce sunt și ce fac pe scenă, de aici pleacă totul.
