Premiera Teatrului de Balet Sibiu, ”La fille mal gardée”, a adunat lume multă ca într-o zi de sărbătoare. Murmurul colorat al sălii, cu vârste și voci diferite, părea doar un preambul pentru un spectacol de o vitalitate și prospețime încântătoare.
”Vai, eu am venit aici să uit de toate!”, spune o doamnă cu părul cărunt și-mi dau seama că de fapt, despre aceasta este La fille. ”Balet comic în două acte” scrie pe afiș, eu aș traduce – spațiu de visare și detașare de cotidianul fad, o reîntoarcere la viața rustică, care purifică și energizează.
Foto: Cristian Bîscă
De unde vine La fille?
La fille mal gardée este una dintre cele mai vechi și mai importante creații din repertoriul internațional de balet, îmbrăcând de-a lungul timpului o varietate de forme muzicale și coregrafice. Mă bucur că s-a optat pentru varianta netradusă a titlului, căci încercările anterioare de traducere, precum ”Fata rău păzită”, nu sunau tocmai bine în română. Așa cum sugerează și titlul, La fille s-a născut în Franța, avându-l ca părinte pe coregraful Jean Bercher, numit Dauberval. Se spune că acesta a fost inspirat de un tablou de Pierre Antoine Baudouin (La Réprimande/Une Jeune Fille Querellée par Sa Mère, 1789), creând o pastișă muzicală – Baletul de paie (Le Ballet de la Paille). Premiera din 1789, de la Bordeaux, spunea povestea cuplului Lison – Colin și a uneltirilor lor inocente, cu scopul de a o convinge pe mama lui Lison, văduva Ragotte, să accepte dragostea lor.
Foto: Ovidiu Matiu
De atunci, La fille a cunoscut o mulțime de abordări, fiind reluată în diverse versiuni, printre care cea a lui Paul Taglioni, care i-a inspirat pe Marius Petipa și Lev Ivanov (1885), cu versiunea muzicală după Peter Ludwig Hertel. Pentru publicul contemporan probabil este mai cunoscută varianta adaptată de Alexander Gorsky, cu muzica de Hertel, iar aranjamentul instrumental de Ricardo Drigo, care a fost jucată prima dată la Bolshoi Teatr (în 1903); sau celebra producție a lui Frederick Ashton, montată la Royal Ballet, în 1960, cu versiunea muzicală după Ferdinand Hérold; sau poate unii au în minte adaptarea realizată de elvețianul Heinz Spoerli pentru Opera din Paris (1981), disponibilă într-o versiune filmată într-un mod remarcabil.
Decizia coregrafică a Aleishei Gardner și a lui Alexandru Fotescu în favoarea reluării versiunii lui Gorsky și a lui Spoerli mi se pare una foarte curajoasă. Aceasta mai ales, în contextul unui succes răsunător pe care l-a avut anul trecut montarea La fille mal gardée după Sir Ashton la Opera Națională din București.
Un balet vechi, cu energii și culori noi
Versiunea sibiană pentru La fille mal gardée aduce în fața spectatorului același crâmpei din viața idilică a unui sat francez, aceeași poveste de dragoste dintre Lise și Colas, însă energia și culorile spectacolului sunt noi și vivace.
La fille mal gardée este o comedie romantică dansată, care, în spiritul iluminismului, aduce în discuție problema libertății personale și a convențiilor sociale. Văduva Simone dorește să-și căsătorească fata (Lise), fără voia ei, cu fiul prostuț și infantil (Alain) al unui fermier bogat. Lise și iubitul ei, Colas, încearcă să-și salveze dragostea și prin diverse metode să o convingă pe văduvă să le binecuvânteze legământul de iubire. Tipul de balet este unul de factură realistă, plasând acțiunea într-un cadru de viață reală, cu gânduri și simțiri omenești, fapt care face baletul accesibil pentru un public mai larg.
Ada Gonzalez, fermecătoare și grațioasă ca de obicei, poartă cu multă naturalețe surâsul inocent al tinerei îndrăgostite și încăpățânarea expresivă a fiicei neascultătoare – Lise. Reversul masculin al perechii de îndrăgostiți, Colas, interpretat de Ovidiu Matei Iancu transmite prin mișcări forță și siguranță. Se pare că experiența unor roluri anterioare, unde Ada și Ovidiu dansau în pereche (de exemplu, Giselle) creează acea senzație de complementaritate și lejeritate a relaționării lor. Pe măsură ce povestea evoluează și dragostea celor doi ajunge în pericol, dinamica dansului lor pare să curgă coerent de la naivitate la maturitate, de la mișcări simple și gesturi de pantomimă până la demonstrații de virtuozitate cu piruete și salturi largi.
Decorul contribuie la evidențierea unor momente de lirism pur. Baletul devine un pastel dansat. Fânul de pe marginea scenei, răcoarea în sală, adusă de o ploaie veritabilă pe scenă și undeva, după niște stoguri, Lise la pieptul lui Colas, în cea mai tandră îmbrățișare.
Foto: Ovidiu Matiu
Momentele bine condimentate de umor sunt relevate mai ales de personajele comice prin însăși natura lor. Văduva Simone, mama Lisei, interpretată de Alexandru Fotescu, este personajul care stârnește cele mai multe reacții în sală. Dansul saboților strânge multe aplauze, dar și valuri de râsete molipsitoare.
După ce l-am văzut pe Kenichi Murata în rolul bufonului din ”Lacul lebedelor”, nu puteam aștepta decât o altă apariție cu umor dansat cu talent. Și pe bună dreptate, e nevoie de mult talent să te dezechilibrezi, să te împiedici la momentul potrivit, cu stângăcie cum cere rolul, dar și cu multă precizie cum cere tehnica. Kenichi Murata reușește cu succes acest lucru în rolul lui Alain.
Foto: Ovidiu Matiu
Un spectacol pentru toată familia
La fille mal gardée este un spectacol care satisface așteptări foarte diferite ale iubitorilor de balet. Publicul aplaudă animat al nu știu câtulea moment care le-a transmis o anumită coloratură a unor emoții propagate diferit în sală. Încântarea este unanimă și generală, însă nuanțele… În imaginația mea, deodată sala înflorește ca un câmp sălbatic. Oamenii aleargă desculți printre dansatori și panglici colorate. Fiecare admiră și culege ce-i place. Unii, culeg umor și bună dispoziție. Mă uit în jur și-mi dau seama că n-aș fi îndreptățită să critic, să zicem, apariția poneiului Bundy, care nu-mi generează altă emoție decât amintirea nostalgică a unor matinee din copilărie. Copiii aplaudă poneiul, aplaudă puișorii dansatori, care sunt elevi ai Școlii de Balet Adela Floricioiu. Da, cu siguranță, La fille este un spectacol pentru toată familia. Eu îmi iau poezia acelei îmbrățișări și ploaia.
Photo credits: Ovidiu Matiu și Cristian Bîscă
