Ținute alese cu atenție, aerul de eleganță, părul aranjat meticulos aveau să anunțe o seară de excepție, iar pentru mine o experiență nouă, aceea a primului concert simfonic. Orchestrate de maestrul Sabin Păutza, cele două compoziții în primă audiție „Concertul pentru percuţie şi orchestră” şi orchestraţia „Marea fugă op. 133”, au făcut din sala Thalia a Filarmonicii de Stat din Sibiu scena muzicii de calitate.
Încă de la primii pașii, pe care i-am făcut timid spre locul meu, am rămas uimită de numărul mare de spectatori. M-am așezat și am așteptat curioasă orchestra. Pe scenă, scaunele erau pregătite, instrumentele aranjate, sala s-a umplut, luminile s-au stins și au apărut cei responsabili pentru un frumos concert ce stătea să înceapă: Sabin Păutza și Andrei Marcovici, alături de orchestra Filarmonicii de Stat Sibiu.
Prima parte a fost „Concert pentru percuţie şi orchestră”, a lui Sabin Păutza, un concert de structură clasică, în 3 părți, cu valențe de muzică românească, colinde, intonații de jocuri din Ardeal, făcute pe muzică de jazz, pentru că, după cum el însuși declară, s-a „contaminat” datorită șederii de 30 de ani în America: „Este vorba despre două lucrări: prima este un concert pentru instrumente de percuție și orchestră, nu s-a scris așa ceva până acum, pe scenă sunt aproximativ 10 instrumente diferite. Este dedicat lui Andrei Marcovici, care este un foarte bun percuționist. Avem tineri foarte buni în orchestră, pe care trebuie să îi încurajăm să apară ca soliști. Acum câțiva ani am scris un concert de flaut pentru Cristina Bojin, flautista de atunci, care a primit partitura în ziua nunții, cadou”, a spus Sabin Păutza.
După pauză a urmat lucrarea lui Mozart și cea a lui Beethoveen, scrisă inițial pentru un cvartet de coarde și pe care Păutza a adaptat-o pentru orchestră: „Mi-am dat seama că nu se poate cânta așa. În primul rând, lucrarea în sine ca structură, ca dimensiuni nu se aseamănă cu nimic din ce a scris Beethoven. Se pare că a fost provocat de un contemporan care i-a spus: << dumneata scrii piese faine pentru pian, sonate, variațiuni, dar nu ești în stare să scrii o fugă, cum a scris moșu’ Bach>>, atunci s-a supărat, s-a dus acasă și de luni până vineri a scris cea mai extraordinară fugă care a exitat în istoria muzicii. Ea nu seamănă cu nimic, este o lucrare singulară, cu totul aparte, care s-a cântat de 200 de ani la cvartet, iar atunci eu am îndrăznit să o orchesterz, să o fac pentru o orchestră mare. Prima dată nu am reușit, pentru că era prea concentrată și instrumentistul nu avea timp să întoarcă pagina. La un moment dat am renunțat, am lăsat-o deoparte. Dar, într-o noapte m-am trezit din somn cu ideea (noi lucrăm și când credem că dormim) de a face lucrarea pentru dublă orchestră de coarde. Am împărțit orchestrele în două similare și cântă ”responsorial”, răspund una la alta, antifonic. Am făcut treaba mai umană, iar muzica are de câștigat. Nu prea sună a Beethoven, este ceva foarte straniu pentru oricine ascultă, m-am gândit că poate nu a scris-o pentru contemporanii lui, ci undeva mult mai departe, se încadrează foarte bine în muzica secolului XX, chiar XXI”, a mărturisit acesta.
Spectatori cuceriți de muzică
Pe lângă notele armonioase, mi-a atras atenția o copilă, în jur de 10 ani, pe care muzica a învăluit-o. Aflată pe un loc, chiar deasupra scenei, mâinile sale făceau gesturi ample, formând parcă un dans, iar Sabin Păutza părea că dirijează atât orchestra, cât și brațele copilei. Ea nu a fost singura cucerită de muzică, de astfel, toată lumea din sală zâmbea și își mișca fie corpul, fie capul, fie ambele. Atmosfera din sală, interpretarea, care pe mine m-a purtat lin, până pe un balcon în stil gotic, poate în Viena, nu a fost înlăturată nici măcar de telefonul buclucaș al unei doamne din fața mea, care nu se mai oprea din sunat și la care, spre mirarea tuturor, a și răspuns.
Seara s-a terminat, cum era de așteptat în aplauze, cu oameni fericiți și mulțumiți. „A fost o combinație foarte frumoasă, între prima parte care a fost modernă, jazz cu inflexiuni românești și partea a doua, în care Mozart, ca întodeauna, ne-a făcut să visăm frumos”, ne-a mărturisit Camelia Grigore. Iar eu, după prima experiență de acest fel, trebuie să fiu de acord cu Emil Cioran care spune că „ muzica este tot minus lumea”.
