Când mișcările devin fraze, și când aceste fraze alăturate se împletesc într-o poveste, atunci dansul nu numai că se transformă în aerul pe care spectatorii Teatrului de Balet din Sibiu îl respiră la fiecare reprezentație, dar devine, precum oxigenul, indispensabil din paleta mijloacelor artistice prin care percepem lumea ce ne înconjoară.
Astfel, povestea unei tinere fete gitane care îi salvează viața ofițerului Lucien d’Hervilly, îndrăgostindu-se de el, se transformă într-o succesiune de pas de deux-uri visătoare, în pas de trois-uri sensibile și în învăluiri de Fouetté rond de jambe en tournant energice.
Ada Gonzalez dansează povestea Paquitei hotărât, dar totuși gingaș, plimbându-ne prin universul romantic al unei tinere care îi salvează viața bărbatului cu care nu are voie să se căsătorească, deoarece nu provin din clase sociale egale. Paquita însă își descoperă proveniența nobilă și astfel facilitează finalul fericit al poveștii clasice, căsătoria dintre ea și Lucien.
Clasicul se impune în fața spectatorilor prin sărituri înalte și piruete energice închegate în mișcări precise și fluide. Iar când aceste mișcări vaporoase se îmbină cu succesiuni de mișcări lineare, rezultă o coregrafie minimalistă. Neoclasicul a întâlnit clasicul pentru a transpune viziunea Aleishiei Gardner a celor patru anotimpuri. Verdele primăverii deschide scena liberă și aproape întunecată. Mișcări abstracte întruchipează prospețimea reînvierii. Firul epic, pur estetic și foarte direct al coregrafiei, nu mai lasă mult loc de interpretare, aducând în prim plan culorile celor patru anotimpuri și senzații pe fondul unui contre-jour aproape de halucinație.
După aproape două ore în lumea încântătoare a piruetelor, a formelor perfect conturate și a limbajului oniric al trupului, știi că povestea te-a aruncat din lumea clasicului în lumea neoclasicului pe ritmurile lui Ludwig Minkus și ale lui Antonio Vivaldi. Dansatorii Teatrului de Balet din Sibiu au avut grijă să nu te pierzi în călătorie, ci să te întorci acolo mereu pentru încă o experiență similară, în orice caz înălțătoare.
Atmosfera tinerească a publicului, care a umplut sala până la refuz, a fost o surpriză plăcută a serii. Fetițe, mici viitoare balerine, urmăreau pline de imaginație mișcările suple ale corpului de balet, visându-se și ele, poate, în feeria piruetelor, a tutu-urilor și a poantelor. În acest cadru artistic, dar și educativ, mai lipsește numai o altă sală unde balerinii și publicul să se simtă într-un univers aparte, acasă, nu în vizită la impunătorul Cerc Militar al cărui spirit cazon nu are aparent nicio legătură cu gingășia universul liric.
fotografii: Ovidiu Matiu
