Hu-hu-hu-hu, făcea maică-mea, se înroșise la față de ziceai că plesnește, la ce m-ajuți? la ce m-ajuți, țipam la ea, în fața noastră cefele băieților, Vali și tata, și înjurau amândoi de numa’, și Vali șofa ca la jocurile pe calculator, stânga și dreapta și fugi și frânează și stânga și dreapta și altceva nu prea mai țin minte, deși retrăiesc, retrăiesc, cum s-a oprit mașina cu un scrâșșșt! în bara mașinii din față și eu am venit cu nasul în scaunul lui Vali, mă Vali mă! te doare în pix ca de obicei, dar de fapt era un noroc, că nu știu de unde a apărut o mașină de poliție și așa am ajuns la spital cu antemergător.
Au trecut patru ani, pot să treacă și cincizeci, tot o să-mi amintesc. Ce altceva am de făcut? Mă găsiți în parc, banca de lângă intrare, să pot să ies la o țigară, că stăm de dimineață până seara. B. se joacă, sigur că sunt cu ochii pe el. Se urcă pe gard – nu te urca pe gard! – fură jucării pentru nisip, de la fetițe – dă jucăria înapoi! – dar în linii mari e cuminte, adică nu se bate. S-a cam îngrășat. Ieri l-am dus la analize și am dat de o tâmpită de asistentă care l-a chinuit vai de capul lui. Rezultatele ies abia luni.
Mi-aș dori foarte mult să mă împrietenesc cu o fată ca mine, cu altă mămică, dar nu reușesc. Nu știu ce căcat de cartier e ăsta. În Berceni, dar pe vremea aia nu-l aveam pe B., vedeam și câte zece copii cum se jucau în parc și una singură stătea să-i supravegheze, celelalte veneau când și când. Sau vorbeau la telefon. Adă-mi un cappuccino, fată! zicea asta care supraveghea și era ok, că mâine era alta în locul ei. Adică trăiau, cât de cât. Se schimbau între ele. Eu n-am cu cine.
Revenind acum patru ani, am ajuns la spital cu antemergător și așa ne-au băgat în seamă și la internări. Eu așa cred. Nino-nino și polițistul care a intrat prompt pe ușă, noi ne târam după el, că dacă maică-mea avea răbdare cinci secunde cred că ne aduceau și scaun cu rotile. Dar ea nu! Și nici Vali. Eu eram speriată de nu mai judecam.
- are acum niște expresii foarte caraghioase, pe care le notez într-un caiet. Zice ciociu în loc de roșu și gabzin, în loc de magazin. Maică-mea cică: sigur e normal, la patru ani? iar eu îi răspund: ce nu e normal, că nu vorbește nonstop, ca tine? Sau cumva că nu vrei să stai cu el? Ce fel de bunică ești?
Durerea. Să nu mai aud vreodată vreun bărbat că-mi spune că l-a durut nu știu ce. Habar n are! Să nu-mi spună că e obosit. Nu știe ce vorbește. Nu există durere, nu există oboseală, nu există durere plus oboseală mai mare – sau mai mari? cum se spune? – decât când naști. Nu există și punct. Te rupe pe dinăuntru și simți că mori, că sângerezi și mori, pe vremuri femeile chiar mureau, de multe ori. Cine te ajută? Nimeni nu te ajută! Stai ca un câine pe o masă și trec ore, ore! nici nu știi câte ore, că n-ai ceas, și alte ore, uneori mai adormi cu durere cu tot, și la un moment dat – dar câte ore au trecut? – vine alt doctor și zice: hai că e nasol, să i facem cezariană. Și atunci îți pare bine, bun venit, anestezie! Fără să știi că durerile după cezariană durează cinci luni. Fix.
De câte ori deschid subiectul, Vali zice: și ce nu-ți convine, n-ai vrut tu copil? Cel puțin așa făcea la început, acum a mai schimbat, zice: și nu-ți place ce copil ți-am făcut? Dar tot cu mâna gheară pe telecomandă sau pe mouse, pe jocuri. Tot iese când vrea. Iar eu îi zic: dar despre altceva e vorba, știi că – și atunci își aduce aminte nu știu ce și într-o secundă e îmbrăcat și la ușă. Hai, pa, vin mai pe seară.
Trebuia să fie fată. B. trebuia să fie fată. Tâmpita de la ecografie mi l-a arătat de trei ori, la controale, și sinceră să fiu nici nu mi-a picat bine, la început, fiindcă voiam un băiat, dar ea tot ciripea de tâmpită: vaaai, ce fetiță drăguță și vaaai, o să fie chiar zodia mea și uite-o cum ne salută și alte prostii și atunci ne-am pregătit pentru o fetiță și chiar m-am convins singură că o să fie fetiță și am ajuns că mi-a convenit. Am cumpărat o mulțime de lucruri roz și am zugrăvit camera roz și așa mai departe. Am ales un nume, am zis să o cheme Eva. Sau Anna. Sau Martina. Mai degrabă Eva.
M-am gândit cum o să mergem noi două pe stradă, când o să aibă ea trei sau șapte sau nouă ani, și o să râdem din orice. Cum o să intrăm la film și o să ne cumpărăm haine împreună.
Patru ani șterg o mulțime de lucruri. De exemplu, nu-mi amintesc la ce etaj am născut: spitalul are zece. Cum îl chema pe doctor, fiindcă nu era doctorul meu. Sau pe rezident. Venea să mă panseze, mă ținea de mână, îmi dădea așa, un sentiment de siguranță. Eu mă plângeam că neonatoloagele ne tratează pe noi, mamele, ca pe gunoaie. Și el: nu-i adevărat, sunteți obosită și de la durere, de asta credeți. Iar eu: ăsta-i argument ad hominem! Adică cum, a zis el. Adică nu mă crezi fiindcă mă judeci pe mine, ca om, că sunt obosită și așa, dar nu mă asculți, de fapt! Și el era mirat, abia atunci și-a dat seama că am facultate.
O cameră roz se poate revopsi, sigur, dar când? B. și cu mine am venit acasă în trei zile și asta era. În dormitor era frig, vorbim de ianuarie; în sufragerie stătea Vali și mai și fuma; camera copilului arăta ca rochia lui Frumoasa Adormită. Ne-am instalat conform planului. Eva, îi spuneam, de obosită ce eram. Martina, îmi mai scăpa câteodată. Doar îi spălam puțulica de zece ori pe zi! și totuși îi zicem fetița mamii, drăguța mea. Așa mă antrenasem. Puiul mamii a fost varianta salvatoare.
Taică-meu și cu Vali trebuie că au ieșit la fumat de o mie de ori, cât m-au așteptat să nasc. Mama nu, s-a lăsat la cincizeci de ani. Cred că au băgat sute de lei în automatele de cafea și au dat fuga la chioșc să-și ia croasante și pufuleți. E posibil să fi citit ziare, se dădeau gratis în hol. Vali sigur s-a jucat pe telefon. Eu mă gândeam: mor, am trăit douăzeci și șapte de ani, sunt totuși destul de tânără! Oare chiar mai există o viață, după asta? Oare copilul meu o să trăiască, deși eu mor? Iar ei se îndopau cu junk food și dezbăteau probleme de lungă durată, cum ar fi dacă fetița o să fie blondă, ca taică-su, ori brunetă, ca mine, sau dacă PSD-ul o să câștige și tura viitoare. Între ce ore sunt vizitele? Fiindcă ei aveau deja alte planuri, deși B. era încă în burta mea. Ce-aș fi fumat și eu! Cu picioarele desfăcute, cu durerea aia incredibilă care se transforma în somn, sau leșin, ce-aș mai fi fumat!
E o chestie cu B. E timid. Pare că nu, adică se repede la copii și îi împinge, doar puțin, sau le ia jucăriile, dar de fapt e un rușinos și nu știu de la ce i se trage. Nu l-am bătut niciodată, nici Vali. Nimeni nu i-a vorbit urât. Dar oricine vine, în afară de mine, și încearcă să îi spună ceva, cum te cheamă?, de exemplu, el se trage înapoi și își apleacă ochii. De ce? de ce face asta?
Să mă întorc la durere: am scăpat de ea, teoretic, în momentul în care s-a decis cezariana. Habar n-aveam ce mă așteaptă. M-au luat pe sus, altă sală, hai cu anestezie. Au vrut să-mi facă generală, dar eu m-am opus: rahie. De ce rahie? s-au mirat. Dintr-odată, li se părea important să nu mai sufăr absolut deloc. Deși abia cu cinci minute înainte eram pe masa de nașteri și-mi ieșeau ochii din cap de durere.
Organele ți se rup în fâșii. Curge sânge. Ești absolut sigură că nimic nu e în regulă, înăuntru. Copilul, mai trăiește? o întrebi pe asistentă, dar ea vorbește la telefon. Capeți încredere doar că o vezi așa nepăsătoare. Dacă eu aș muri, te gândești, ea poate n-ar vorbi cu atâta detașare despre cățelul ei și despre berea de duminică. Așa speri.
Ce încerc să aflu, ce vreau să-mi amintesc, plutește exact la granița asta dintre trezie, fiindcă la cezariană m-am dus trează, și adormire, sau mai degrabă stare ciudată, că la rahie nu adormi. Ce mi s-a întâmplat? După treizeci și opt de ore de travaliu, chiar și fără generală, eram ruptă de oboseală. Îmi amintesc lumina rotundă de sus, ceva fețe. Ginecologul pe care nu-l cunoșteam, cu spinarea spre mine. Adormeam. Mă trezeam. Adormeam. Ce căcat e ăsta, a spus ginecologul. Am adormit.
Nu vreau să spun că se înțeleagă greșit. În fiecare secundă, se nasc copii cu probleme și slavă Domnului că nu e cazul nostru. B. nu a luat notă mare, a avut 7, doar fiindcă nu a plâns imediat. A plâns pe urmă.
Acum aleargă prin parc, are un băț în mâna stângă – e stângaci – și mă doare gâtul să mai strig după el. Să-și mai păzească și alții copiii! Mă doare că s-a îngrășat, îi plac bomboanele. Nu pot să merg cu el pe stradă și să râdem din orice, fiindcă nu râde la nimic.
Dar acum patru ani, cu ochii în tavan și în lumina rotundă de deasupra, mai la dreapta vedeam și geamul, cerul senin, capetele celor care îmi tăiau burta, sau tocmai mi-o coseau, spinările, dacă mă ridicam un pic, senzația de vuuum! că ți s-a golit abdomenul, nu vreo durere, doar o bruscă impresie de gol, unde înainte era plin, și întrebarea, de la cine o fi venit: cum îl cheamă?
– Cum îl cheamă pe medic? am întrebat, fiindcă cine mă opera nu era totuna cu cine mă vedea și mă mângâia și scria lucruri optimiste despre mine, lună de lună
– Nu, cum îl cheamă pe copil?
Și atunci am zis Eva, deși între timp îmi dădusem seama că nu e fată, din discuțiile celor aplecați deasupra mea, am auzit cuvântul băiat și ce altceva putea să însemne
– Deci, Eva
– Dar nu poate fi Eva, nu e fată
– Dacă nu e fată, ce e?
– E băiat
– Nu ne-am gândit la băiat
– Cât să scriem în fișă, poate vă răzgândiți la primărie
– Dacă scrieți în fișă, cam asta e?
– Cam asta e, da.
Și atunci, gândindu-mă la Vali, la mama și la tata care așteptau în holul mare, de la intrare, bând cafele și ieșind la fumat și mâncând prostii gen floricele și doar eu cu burta desfăcută – ce se întâmplă dacă cade curentul? există generator? nicio idee n-aveam – pe vremuri mi-ar fi plăcut Miron, când eram în liceu, fiindcă înseamnă oarecum pace, Mir e pace în rusă. Totuși, e important și ce oameni cu numele ăla cunoști. Deci nu Miron și nu Marcel, numele unchiului meu, fiindcă Marcel a fugit de acasă și nimeni nu mai știe dacă trăiește, chiar dacă toți l-am iubit și era așa de glumeț, nu Marcel.
– Valentin? m-a întrebat asistenta care-mi ținea branula, oare se uitase în fișă?
– Nu.
– Alexandru? Andrei? Dan?
– Nu.
– Mai repede, e un copil prematur, chiar trebuie luat de aici și chiar e ridicol.
– Cosmin? Codruț? Marius?
Nu, nu, nu, în curând vor lua copilul oricum, văd ei ce îi scriu pe brățara de plastic, Rareș? Se poartă numele vechi, poate Radu? sau Dinu? sau Costin?
Și atunci, îmi amintesc, ceva s-a întâmplat, s-a deschis ușa blocului operator de către membri ai familiei mele, poate chiar de către Vali, și brusc m-am simțit ușurată; pe urmă am auzit țipete și amenințări și mi-am dat seama că sunt iarăși pe cont propriu; și doctorii și asistentele aveau ecusoane cu nume în piept și eu mă chinuiam să le descifrez:
– B, atât am apucat.
– Bogdan?
– Nu! Brianna
– Ți-am zis că e băiat
– B.
– Nu poți să numești un copil cu o literă, fă un efort
– Poate doamna se simte obosită, nu știe ce o așteaptă
– De ce ne pierdem timpul? Copilul trebuie luat, are nevoie de oxigen
– Eu i-aș spune Ion, pur și simplu
– Sebastian, nu există nume mai frumos
– Sau Petru
– Ce Doamne iartă-mă îți place la Petru? Mi se împiedică limba
– Sorin
– Ce, fiindcă pe al tău îl cheamă Sorin? Vezi că-l scapi, Doamne Dumnezeule!
Și atunci au ieșit, nu știu când, pe ușă, o armată de femei cu un bebeluș cam vânăt pe brațe. Pe hol așteptau ai mei. B. respira greu și ele le-au zis, alor mei, nebuna l-a botezat B. Bogdan! A strigat tata și cât pe ce să-l cheme Bogdan. Barbu! Brăduț!
Dar ginecologul nou, cel pe care nu îl cunoșteam și apăruse fix la naștere, dăduse deja o sugestie și familia mea tare s-a bucurat.
Bohumil.
Bohumil, sună chiar mișto.
N-are decât să-i spună B., nebună ce e.
Hai să bem.
Bohumil.
Ce nume bun. Hai să bem.
de Ema Stere
*articol apărut în Capital Cultural nr. 16, ediția tipărită
cover foto: Brett Jordan/Unsplash
