de Teodora Minea
Miercuri. O zi înnorată dintr-un mijloc de săptămână. O săptămână ca oricare alta din toate săptămânile de izolare. O dimineață în care te trezești și știi că singurul lucru însemnat pe care îl vei face în ziua respectivă este o banana bread, desertul de carantină, care, cel mai probabil, nu-ți va ieși. Și nici nu a ieșit. Dar în schimb am primit un telefon ca dintr-o altă lume.
În urmă cu două săptămâni am aflat de „consultațiile poetice” susținute de THÉÂTRE DE LA VILLE și mi-a plăcut enorm cum sună. Am completat un formular în franceză mai mult pe dibuite și din aproape în aproape. La școală am ales să fac germană și acum îmi pare rău. Mail-urile pe care le-am primit apoi în inbox au fost toate în franceză. Aveam prea puțină idee de ce presupuneau aceste „consultații poetice”, însă tot ceea ce are legătură cu oamenii și cu poezia nu poate fi decât sublim. Știam că golul pe care distanțarea socială l-a creat între oameni nu poate fi umplut decât cu poezie și cu apropiere. „Consultațiile” mă trimit mereu cu gândul la cei suferinzi care trebuie vindecați. Suntem bolnavi de lipsa aproapelui, iar o consultație poetică pare a fi unica soluție de a ieși din această însingurare acută, de a ne vindeca. Am ales să stau în sala de așteptare până îmi vine rândul.
Sala de așteptare, fiind în același timp și dormitor, și sală de studiu, de sport sau de clasă, a fost curând înlocuită cu celelalte atribuții ale camerei mele, așa că mi-am uitat de această întâlnire. De aceea am fost atât de panicată când pe ecranul telefonului meu, în loc să fie cronometrul care îmi ținea socoteala timpului pe care îl consumam pentru un subiect de bacalaureat, a apărut o față atât de cunoscută și de dragă mie: Matei Vișniec, dramaturgul și poetul, care de această dată juca rolul medicului la o consultație. Nu putea fi adevărat. Și aș fi crezut că este o farsă inspirată, pusă la cale de prietenii mei, dacă nu vedeam numărul de telefon de Franța. Creierul meu a făcut scurt-circuit și am intrat într-o stare de semi-plutire, semi-conștiență, auzind vocea aceea care se potrivește atât de bine cu cuvintele romanelor, poeziilor și pieselor sale. Îmi suna atât de familiar ca și cum aș fi citit Teatru vag. Și cu acea voce ce însoțește fiecare dintre persoanjele lui, cu acea voce care strigă dintre paginile fiecărei cărți ale sale a spus cât de mult iubește Sibiul și Festivalul de Teatru, apoi m-a întrebat ce fac. Să te întrebe Matei Vișniec ce faci este dintr-o altă lume, dintr-un univers îndepărtat chiar și de cel al scenariilor absurde din mintea mea. Și niciun răspuns pe măsura acestei întrebări atât de simple, fără conotații retorice.
Discuția a fost despre iubirile amândurora din copilărie: teatrul și omul, elemente ce se condiționează reciproc și cauzează lumea în care fiecare dintre noi trăim. Iar la final, pentru a închide – provizoriu sper – bucla pe care această conversație a deschis-o, Matei Vișniec mi-a citit una dintre poeziile sale de debut, scrisă la aceeași vârstă la care scriu eu aceste gânduri. Despre ochiul drept – „o mostră de teatru în embrion” cum foarte frumos și aproape conspirativ mi-a spus…
Am aflat că nu prea vezi cu ochiul drept
zise leul
da, nu prea văd, zise păzitorul leului
ce nenorocire, ce nenorocire
zise leul, și nici cu urechea dreaptă
nu prea auzi, nu-i așa,
nu prea, într-adevăr, nu prea, zise păzitorul leului
ce nenorocire, ce nenorocire,
zise leul
dar tu , zise păzitorul leului
ai labele paralizate, nu-i așa,
așa e, așa e, zise leul
rău, foarte rău, zise păzitorul leului
și nici mirosul tău și nici colții tăi
nu mai sunt ca înainte
așa e, zise leul, așa e,
ce nenorocire, ce nenorocire,
zise păzitorul leului
„Consultații poetice la telefon” este un proiect inițiat de THÉÂTRE DE LA VILLE, coordonat de Emmanuel Demarcy-Mota.
Vă puteți înscrie gratuit aici. Proiectul se desfășoară între 23 martie și 30 iunie 2020 și este disponibil în mai multe limbi de circulație internațională. Consultația durează între 10 și 20 de minute. Din România, în proiect au fost cooptați poetul Radu Vancu și actrița Nicoleta Lefter.
ilustrație: Alex Pașca
