de Minodora Sălcudean
Am văzut de curând miniseria de șapte espisoade care face furori pe Netflix, de la sfârșitul lui octombrie încoace. Mărturisesc că fac parte din categoria celor care se țin departe de rețeaua cronofagă și de producții video de larg consum, însă îmboldită de oameni dragi am zis: hai că aș putea pierde câteva ore pentru The Queens’ Gambit! Poate totuși câștig ceva în schimb. Așa a ieșit recenzia asta.
Bazată pe romanul omonim din 1983 al lui Walter Tevis, cunoscut publicului american pentru alte câteva volume de ficțiune, dintre care unele ecranizate, miniseria de pe Netflix a fost creată de Scott Frank și Allan Scott și o are ca protagonistă pe foarte tânăra Anya Taylor-Joy. Deși ficțiune da capo al fine, romanul lui Tevis valorifică unele experiențe biografice ale autorului, mai ales pe cele traumatizante (pasiunea pentru șah, izolarea instituționalizată, abandonul părinților în acea perioadă, consumul forțat de tranchilizante, bullying-ul de la școală, alcoolismul, anxietatea etc.) Despre propriul roman, Tevis a spus într-un interviu acordat ziarului The Times, că e un tribut adus femeilor inteligente, mai ales că, vreme îndelungată în evoluția raporturilor dintre bărbați și femei, mintea acestora din urmă nu a fost privită ca un atuu, ci dimpotrivă, mai degrabă ca o piedică.
Cinci plusuri pentru care aș recomanda miniseria Gambitul damei, obligatoriu însă cu senzorii critici activați:
1. Discursul captivant despre șahul profesionist, cu detaliile tehnico-tactice aferente; faptul că reușește dacă nu să accesibilizeze reguli și strategii ale jocului, măcar să pună șahul într-o lumină fascinantă; chiar și numai pentru acest aspect merită aprecierea noastră.
2. Potențialul educativ: personajul feminin Beth Harmon, recreat de Netflix ca o imagine model a culturii pop, vine dintr-o lume marginală în care lipsurile pot genera motivație, iar vulnerabilitățile pot fi atenuate prin refugiul într-o pasiune constructivă. O fetiță fragilă emoțional devine femeie puternică într-o lume competitivă dominată de bărbați. Anxietatea și dependența de calmante psihotrope își pot găsi o rezolvare prin cultivarea unei pasiuni și sprijinul celor apropiați. Cunosc tineri care au început să fie interesați de șah după vizionarea serialului.
3. Emoția intensă creată de câteva scene memorabile fără dialog, construite similar din îmbinarea câtorva elemente: tăcere reflexivă, spartă semnificativ de câte o bornă acustică – un obiect răsturnat, o ușă închisă; zoom in-ul pe detalii, mai ales pe expresii. (spre exemplu, scena revenirii la orfelinat și a regăsirii subsolului, ca spațiu-timp inițiatic);
4. Verosimilitatea cu care a fost reconstituită atmosfera epocii: atitudini, habitudini&mental colectiv, recuzită, imagine și sunet, muzică (trecând cu vederea, la acest capitol, unele inadvertențe cronologice), design interior;
5. Moda feminină a anilor 60-70, reflectată în câteva piese vestimentare iconice ale protagonistei. Mai ales cele alb-negru, în analogie cu dualitatea cromatică a pieselor de pe tabla de șah. Rareori găsim, în istoria modei, ținute mai feminine, minimalist-rafinate, eliberatoare, ca rochiile din anii 60-70.
Cinci minusuri pentru care aș recomanda mai degrabă câteva ore de mișcare în aer liber, în loc de vizionat producții de ficțiune marca Netflix (minusuri pe care unii le-ar putea considera tot plusuri ?)
1. Clișeele. Sigur nu vorbim despre un film de artă, adică nu are rost să avem nu știu ce expectații de profunzime, complexitate sau nuanțe; însă, e enervantă strădania prea evidentă de a bifa politically correct norme și cadre ideologice ale stângii progresiste; astfel, cei mai apropiați și devotați prieteni ai genialei orfeline sunt, desigur, o fată de culoare, ea însăși ex-victimă a discriminării rasiale și un homosexual; oricât de seducătoare pare miza unui astfel de trio actanțial, aș fi preferat abordări mai subtile; un alt clișeu exasperant al producțiilor americane: fetele de colegiu frumoase și populare, eventual și bogate sunt, cel mai adesea, personaje arogante, superficiale și răutăcioase; firește, vor fi pedepsite, sfârșind prin a avea vieți (conjugale) dezolante.
2. Edulcorarea atmosferei din Rusia Sovietică; perspectiva de inspirație hollywood-iană, ieftinuță și lacrimogenă despre ideea de bucurie colectivă și solidaritate socială; aici, îmi apare ca un foc de artificii pe un morman de cadavre.☹
3. Opozițiile ideologiza(n)te supărător de simplificatoare: americani vs ruși; bogați vs săraci; albii dominanți vs negrii oprimați; bărbați vs femei; individualismul (de dreapta) vs colectivismul (de stânga), o polarizare fără pretenții care, de altfel, se vinde bine.
4. Happy-end-ul tipic al producțiilor cinematografice de larg consum, în care protagoniștii, cei simbolici aici, adică palma americană învingătoare, strânsă cordial în căușul celei rusești înfrânte&fericite, se îmbrătișează, în aplauzele mulțimii, pentru un viitor luminos. O reconciliere kitsch, chiar și pentru fanii înfocați ai filmelor cu final fericit.
5. Erotismul inautentic, redus la minim. Cele câteva scene sunt deplorabile, asexuale, lipsite de intensitate, pesemne în virtutea prejudecății că, în cazul șahiștilor, rațiunea exclude pasiunea sau a ideii că pe cât de flexibilă e mintea, pe atât de rigid e corpul. Mai reducționist de atât nu se putea.
cover foto: chessbase.com
