Cinci istorioare despre motivație, dedicare și imperativul „hai să facem ceva” în educație. Cinci povești, ancorate în cinci proiecte susținute de Fundația Comunitară Sibiu, prin Fondul Științescu. Șapte oameni pasionați care pot aduce inovarea în educație.
Proiectele Științescu 2.0 sunt în toi în perioada verii. Multe dintre ele se întâmplă chiar în centrul Sibiului, în spațiul destinat educației STEAM (Știintă, Tehnologie, Inginerie, Artă, Matematică) pentru tineri – Științescu Hub. Dacă nu v-ați înscris copiii la niciun proiect încă, dați o fugă împreună pe Tribunei, nr. 17. Activități sunt multe și, pe undeva, se mai găsesc locuri sau inspirație de luat acasă, pentru orice fel de vizitatori.
Acolo veți putea cunoaște unii dintre educatorii și mentorii în proiectele Științescu. Îi distinge decizia de a se implica. Nu stau pe margine, criticând sistemul actual de învățământ. Pentru unii dintre copiii care participă la activități vor deveni adevărate modele, pentru alții, variantă identitară pentru comparație.
Acum câteva săptămâni, începeam șirul poveștilor despre educatorii proiectelor Fondului Științescu (citiți aici partea I). În cele ce urmează, continui, însă nu închei. Sunt mult mai mulți oameni faini în comunitatea sibiană, decât am reușit să cunosc. Despre ei se va mai auzi, se va mai scrie.
Avîrvarei Andrei & Andrei Diaconu, Clubul Micilor Electroniști
Ingineri electroniști de profesie, cei doi Andrei și-au asumat cu pasiune rolul de mentor la Clubul Micilor Electroniști. De mai bine de un an, își organizează săptămânal orele libere de după serviciu în funcție de activitățile cu copiii. Merg în concediu când au aceștia vacanță. Sunt aproape tot timpul cu ochii și mintea la copii. Îi ghidează, le urmăresc progresele, îi încurajează.
„Toată lumea, tot timpul, se plânge de copiii din ziua de astăzi. Că școala nu-i mai învață ce trebuie, iar copiii nu mai au răbdare. Am zis de ce să ne plângem și noi tot timpul”, în stânga mea, dezleagă discuția Andrei Diaconu. „Aveam gânduri comune, eu cu Andrei. Ziceam să facem ceva pentru copii că tot povesteam despre frustrări din facultate. A venit la țanc Științescu”, în dreapta mea, volubil, adaugă Andrei Avîrvarei.

Andrei Avîrvarei, Clubul Micilor Electroniști, 2015
Din această potrivire de gânduri, a apărut Clubul Tehnic Sibiu, „o mică școală”, unde copiii învață prin jocuri și experimente despre electronică, creație tehnică și radiocomunicații, construiesc și testează ei înșiși dispozitive electronice. Nivel cu nivel, ghidați de mentori, micii electroniști urcă încrezători cele trei trepte (de la începători la avansați) spre breasla experimentaților, vârful programului educațional.
Din octombrie 2015, când se încheia prima ediție, susținută prin Fondul Științescu, și-au zis Clubul Micilor Electroniști. Au trecut printr-o serie de reorganizări, dar proiectul a continuat prin contribuțiile financiare ale părinților. În prezent, vin la club săptămânal două grupe de copii. „Am îmbunătățit cât am putut după prima ediție. Nu am dorit să fie niște activități izolate, sporadice, ci un club de activități, care să acopere nu doar domeniile de electronică și radiocomunicații. Suntem curioși de alte ramuri”, spune Andrei Avîrvarei.
În primăvară, planurile și proiectele în expansiune ale echipei Clubului Micilor Electroniști îi conving din nou pe investitorii Fondului Științescu. Cu o nouă finanțare, Clubul Micilor Electroniști trece granița și ajunge la Rezina, în Republica Moldova. Astfel, devin parteneri ai Radioclubului Azimut – Casa de Creație a Copiilor, care vor prelua proiectul implementat la Sibiu. Băieții îmi spun că le-au trimis deja componentele și materiale didactice necesare, iar la sfârșitul lunii august urmează o vizită și un atelier pentru cei de acolo. Zona acoperită de programul educațional se lărgește în această ediție spre experimente de inventică. S-a format o grupă nouă de începători, iar în colaborare cu Asociația „We Help” Sibiu, va fi deschisă o grupă pentru copii defavorizați.

Andrei Diaconu, Clubul Micilor Electroniști, 2015
Andrei & Andrei se completează reciproc. Unul plin de avânt, face planuri pe loc, în voce, altul mai tăcut, reflexiv, atent. Ambii și-au cooptat partenerele de viață la proiect. Olga Covali și Gabriela Negoescu se ocupă de activități organizatorice, de supravegherea copiilor, dar nu se dau la o parte nici de la construit montaje electronice. „Ele sunt mai pricepute în interacțiunea cu copiii, însă cu toții învățăm și corectăm ce nu ne iese pe parcurs.” Cu gust pentru povestit, Andrei Avîrvarei continuă: „Provocarea este să-i ții atenți pe copii. Trebuie să ai răbdare, să fii la nivelul lor. Noi am încercat să le fim prieteni”. „Am ajuns să le fim prieteni” – precizează zâmbind Andrei Diaconu.
Vocea domoală a lui Andrei Diaconu prinde o pauză în discuție: „Sunt seri când plecăm foarte obosiți de la club, dar liniștiți…” „Tot timpul suntem obosiți”, râde Andrei Avîrvarei, continuând: „dar sunt acele satisfacții…”
Andrei Diaconu: Avem satisfacția să-i vedem pe unii pasionați. Sclipitori, pot spune. Ne încurajează. Zâmbetul acela… Când vin și ne întreabă «O să continue? Când o să continue?»
Radu Iamandi, SPARX (Științescu Jr.)
Primul roboțel l-a asamblat anul trecut. Găsise pe biroul surorii lui, studentă la Electronică Aplicată, o placă albă cu multe găurele și leduri ce pâlpâiau. Intrigat, a împumutat piesa, pe care a și stricat-o în acea seară. A aflat însă că valora puțin, așa că și-a comandat de pe internet mai multe bucăți. După o lună, Radu Iamandi câștiga cu robotul său locul I la Festivalul Științei din Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, școala unde era elev. Afla atunci despre Fondul Științescu și, gândindu-se ce ar putea face pentru alți tineri, se „băga” și el cu roboțeii lui.
Sparx, workshop-ul de robotică, finanțat în cadrul secțiunii pentru juniori a Fondului Științescu, a însemnat pentru Radu primul pas către „foarte multe porți deschise”. „Roboțelul meu nu făcea mare lucru. Evita zidul. Dar era ceva. Pentru prima dată m-am apucat de programare și robotică și am cunoscut mulți oameni faini despre care nu știam că există. (…) Am chiar oferte de job.”
Vorbește energic, pe nerăsuflate. Cu priviri scurte, din timp în timp, Radu se asigură că-l urmărești. Vine cu cifre concrete, cu detalii tehnice, pe care le pune într-un limbaj cât mai simplu. Entuziasmul lui te prinde, te ține atent. „Cu banii primiți prin Fondul Științescu am cumpărat 5 roboți. Am mers prin școli, am ajuns la 300 de elevi, ne-am atins targetul, ceea ce i-a mirat pe membrii Fundației Comunitare, care mi-au zis la preselecție să pun ceva mai realist, că e un target prea mare. Eu am zis atunci «O să-l fac!» și l-am făcut!”
-
Radu Iamandi „în acțiune”. Innovation Labs, 2016
După Sparx, Radu s-a apucat de proiecte „pentru sine”. De la drone și varietăți de roboței, a ajuns la 3D printing. În odaia sa a apărut o imprimantă 3D, pe care a cumpărat-o cu sprijinul unei companii din Sibiu. I-a venit o idee, pe care a dezvoltat-o împreună cu sora lui. S-a gândit să valorifice ce-a învățat despre proiectare și imprimare 3D, printr-un curs pentru elevi, pe care îl va ține luna aceasta. Cursul este parte a unui proiect implementat împreună cu Asociația ”Central Hub” – Connecting the Dots – 3D Printing, coordonat de Diana Iamandi. „Pentru a aduna fondurile necesare pentru proiect, ne-am implicat cu toată familia să alergăm la SemiMaraton. Am depășit target-ul!” – îmi spune încântat Radu.
În lista proiectelor selectate pentru Științescu 2.0 se regăsește din nou numele Iamandi. Radu precizează: „Nu particip eu, dar am ajutat-o pe mama să pună pe picioare un proiect”. BroCom Design, coordonat de Liliana Iamandi, își propune să organizeze în luna august ateliere interactive, prin care elevii să descopere creativitatea și arta din spatele broderiilor, îmbinate cu știința utilizării unei mașini de cusut computerizate.
Radu se îndreaptă prompt către toate porțile care i se deschid, fie că este vorba despre evenimente pentru tineri cu idei de afaceri în tehnologie sau a fi Eco Ambasador, unde pedalează mai mult de 100 km ca să promoveze cicloturismul. Are planuri cu obiective clare și calendare schițate. Știe că în toamnă va fi student la Electronică Aplicată, iar ulterior, își imaginează un parcurs profesional în acest domeniu. „Nu vreau să plec din Sibiu. E prea fain. Cunosc prea mulți oameni, sunt atâtea proiecte, am totul aici!”
Olimpiu și Aurelia Roca, Magic Science
Doamna și domnul Roca m-au invitat la ei acasă. Lumina generoasă din sufragerie ne găsește în jurul mesei. Eu – cu cartea de impresii de la Magic Science și o cutie de ciocolate în față, ei – cu poveștile despre copii, școală și minunatul joc de-a știința.
Pensionari de câțiva ani, n-au renunțat la drumul spre școală. Încă au energie pentru orele de fizică, dar și pentru proiecte în afara școlii. Aurelia Roca este profesoară la școala Gimnazială „Regina Maria” din Sibiu, unde a ocupat înainte de pensie și funcția de director.
Olimpiu Roca a ajuns mai târziu în învățământ. A fost șef de unitate la Independența, pe vremuri una dintre cele mai mari întreprinderi din oraș. Cu 4 ani înainte de pensie, când fabrica a intrat în criză, a decis să treacă în învățământ. S-a dus acolo unde era nevoie de el. În școlile din sate. „Mergeam cu sacoșele la Tălmăcel. Eram laborator ambulant”, face haz domnul Roca. Împrumuta materiale didactice de la o școală și le ducea la alta. „Și copilul de la țară are aceleași drepturi să învețe ca cel de la cea mai bună școală din oraș”. Anul școlar care a trecut, a circulat între școlile din Șelimbăr, Veștem și Școala Gimnazială nr. 8, din Sibiu.
Când materialele didactice nu le ajung, cei doi dascăli improvizează cu ce au sau scotocesc undeva la fundul buzunarului propriu după resurse pentru jucării și materiale atractive. „Fizica poate fi interesantă. Se poate face frumos. Noi ne-am dorit să atragem copiii de mici spre științe exacte. Să descopere ei singuri lucruri. Nu vrem să-i convingem pe toți copiii să le placă fizica sau chimia, dar am reușit să îi facem să nu o respingă din start”, îmi spune domnul Roca.

Olimpiu Roca, Magic Science, 2015
Așa a început Magic Science. Din dorința de face cunoștință unui număr cât mai mare de copii cu „știința cea frumoasă”, care îi lasă să se joace. Deja de două ediții, Magic Science primește finanțare prin Fondul Științescu. Proiectul continuă vara aceasta cu ateliere. Copiii, fie încearcă ei înșiși – construiesc, testează și creează proiecte noi, fie participă activ la prezentarea unor experimente științifice finalizate de către educatori (adulți sau alți copii mai mari – învățare prin colaborare).
„Oli a fost motorul”, îmi spune doamna Roca, arătând „făptașul”. Olimpiu Roca îmi povestește pe îndelete despre toate atelierele pe care le-au organizat și pe unde au ajuns. „Științescu se potrivea foarte bine cu ceea ce făceam noi de ani de zile la școală, la nivelul la care puteam noi, cu materialele pe care le aveam”. Vocea i se schimbă când își reamintește unele chipuri. „Și copiii cu dizabilități care au venit vara trecută în Dumbrava… se vedea pe ei că se bucură. Cu copiii din Orlat (n.a. Centrul de Plasament din Orlat), ne-am împrietenit. O să mai mergem acolo neapărat”. „Noi nu avem bani, dar avem idei”, mărturisește domnul Roca. „Putem să muncim. Să facem voluntariat. Asta oferim.”

Aura Roca, în mijlocul copiilor și a reprezentanților Fundațiilor Comunitare din țară. O demonstrație în aer liber. Noiembrie 2015.
Aura Roca s-a implicat într-un lung șir de proiecte educaționale de-a lungul carierei pedagogice. După ani de experiență, spera că poate de data aceasta intervine statutul de pensionari și o salvează de încă un proiect. Râde, amintindu-și. N-a scăpat. Însă se bucură mult când se întâmplă ca un copil pe corigență, care a participat la atelierele Magic Science, să o surprindă într-o zi, fiind singurul din clasă care poate răspunde la o problemă practică.
Sunt și copii care întreabă de ce școala nu înseamnă doar Magic Science, iar doamna Roca le răspunde: „Nu se poate numai așa. Ai nevoie de o bază, care se pune la școală, oricât s-ar plânge unii de programe și celelalte”. Subliniază și domnul Roca: „Nu vrem să înlocuim școala”. Magic Science reprezintă o portiță prin care poți ieși din rutina programei școlare. „Îi atrage pe copii. Le descoperă că uite, dacă vin aici pot fi mai buni și la alte activități de la școală”, remarcă doamna.
Răsfoiesc încă o filă din jurnalul Magic Science. „Și noi am făcut asta la școală, dar acum am înțeles!”, „Sunteți niște genii!”… Pe pagină se înșiră inimioare roșii. Cine știe, poate așa începe dragul pentru știință. Cu o barcă solară sau o mașină de sare.
Poate cel mai mult, copiii de astăzi au disperată nevoie de modele identitare. Le iau de acasă, de la școală, din stradă sau de pe rețele sociale. Niște mănuși care, în timp, li se așează perfect pe degete, chiar dacă îi strângeau la început. Și au noroc cei care întâlnesc la timp modele bune.
Îmi amintesc aici de fiul vânzătorului de legume și fructe de la piață, care-mi fusese coleg la liceu și care abandonase școala, după primul semestru. Când l-am revăzut după un an, era vesel, avea fruntea ridicată, nu mai stătea cu nasul în jos ca la orele din liceu. Vindea mere. Și-n timp ce-mi punea un kilogram, l-am întrebat de ce a renunțat la școală. Mi-a spus că locul lui nu era acolo, în bătaia disprețului colegilor și a profesorilor. Nu a înțeles niciodată de ce trebuia să învețe acele teoreme și funcții. Acum crește meri, cu unchiul său, care-l tratează bine, ca pe „un om mare”. Dacă va reveni vreodată la școală, va fi pentru a învăța cum să crească pomi, așa ca unchiul său.
Un model, un mentor oferă în primul rând experiențe. Petrece timp de calitate cu copiii, îi ghidează spre sensul celor învățate, aplicabilitatea acestora, dar mai ales, inspiră fără să-și dea seama. Stând în fața lor, cu bunăvoință și căldură, tot parcursul lor de până acum, tot ce știu, tot ce sunt, devine o mănușă numai bună de îmbrăcat. Bateria minusculă sau lamela microscopului pe care le-o pun în palme, șterge distanța ideal și real. „Lumea funcționează așa, a fi inginer înseamnă asta și nu altceva…”
Întâlnind educatorii din proiectele Fondului Științescu, n-am putut să mă abțin să nu-mi zic: ce n-aș da să fiu și eu copil și să am norocul de a învăța cu ei toate aceste lucruri minunate. Am avut noroc cu alte modele, așa cum copilul vânzătorului a avut cu unchiul său. Dar ce se întâmplă cu cei care încă caută cu disperare și dau click zilnic pe fotografia unor „vedete” din spațiul public? Poate închid, poate-i inspiră.
foto: Gabriela Cuzepan