Când spui Sibiu, spui cultură. Nu-i de mirare că Simon Henwood a ales acest oraș pentru a vernisa o nouă etapă a proiectului său, „Adolescenții”, și anume „Transylvanian Kids”. Artistul, ale cărui lucrări au fost expuse în muzee precum MOMA (NYC), ICA (London), UCLA Hammer Museum (LA) și Galeria Sophie Sheideker (Paris),  a fost prezent la deschiderea expoziției de la Muzeului de Artă Contemporană Brukenthal, ocazie perfectă pentru a-l cunoaște mai bine.

vernisaj Simon Henwood

vernisaj Simon Henwood

Transylvania Kids

Reporter: Cum ai ajuns să ai expoziții în România?

S. Henwood: Pentru prima dată am venit în România în 2007 și îmi amintesc că a fost o experiență ciudată pentru mine. Regizam o recalmă în care totul era foarte dinamic ceea ce părea atât de bine ancorat la realitatea de aici din România. Devenind bun prieten cu persoana care reprezenta agenția, am început să-l vizitez des și să gândim împreună proiecte. Așa am ajuns să vizitez satele transilvănene care mi-au fost dragi încă din primele momente. Revenind, am putut observa treptat schimbările care au avut loc într-un timp relativ scurt. Evoluția aceasta, redefinirea, reîntinerirea aceasta îmi amintește un pic de traseul pe care l-a avut Berlinul după căderea zidului. Din păcate nu este asimilat cu precădere ce este și valoros. Cât despre Sibiu, arhitectura este impresionantă, îmi place foarte mult, amintindu-mi de Bruges. Este o bijuterie. Revenind la București, am vizitat Casa Poporului pe care o găsesc interesantă din perspectiva obiectului gigant care este mărturia regimului opresiv pe care l-ați îndurat însă este și mărturia depășirii acestui moment dificil.

Reporter: Când ți-a venit ideea continuării proiectului tău „Adolescenții” cu tinerii din satele transilvănene?

S. Henwood: Nu am mers în aceste sate cu gândul de a face portrete copiilor, ci pentru că efectiv eram foarte curios să văd cum au reușit aceste sate vechi să supraviețuiască în acest mediu multietnic. În mod firesc copiii au fost elementul ușor recognoscibil în aceste sate cu case bătrânești, parcă din altă lume în care oamenii duc o viață atât de grea. Privind din punct de vedere antropologic, mă întreb ce se va întâmpla cu acești copii, cum va evolua această nouă generație. De exemplu, am întâlnit o familie care avea 14 copii, cel mai mic, un bebeluș iar cel mai mare de 14 ani. Să-i văd pe toți așezați în fața casei lor, cel mare ținând în brațe bebelușul, a fost un moment puternic pentru mine. Un copil în fiecare an. Cum poate societatea să susțină o astfel de familie? Mai ales ținând cont de ritmul în care piața muncii începe să capete o nouă structură determinată de dezvoltarea tehnologiei. Este un subiect care ma pasionează și astfel de situații întâlnești peste tot în lume, în țări precum China sau India. În Londra, populația se extinde atât de rapid încât se construiesc din ce în ce mai multe șine de cale ferată pentru ca toți locuitorii să fie conectați cu orașul. Mă întreb cum va fi să trăiești într-un astfel de oraș peste 10 ani. Atâția oameni țintind spre același lucru. Mulți încă lucrează la 75 de ani deși din ce în ce mai mulți tineri au nevoie de un loc de muncă. La acest tablou se adaugă, cum am mai zis, tehnologia care înlocuiește din ce în ce mai mult nevoia omului în producție. Sper, totuși, ca acești copii precum și copii mei să aibă o viață la fel de fructuoasă, sau cel puțin să aibă posibilitatea să atingă o parte din ceea ce noi am putut face. Uneori simt că trăim cumva o încheiere a timpurilor bune, dar probabil aceasta a fost și senzația celor care au prins anii 60 și 70. Însă, certitudinea că vin vremuri dacă nu ciudate măcar foarte diferite, este din ce în ce mai bine conturată.

vernisaj Simon Henwood

vernisaj Simon Henwood

Reporter: Discuția asta îmi aduce aminte de una din temele abordate de Boris Vian în L’ecume du jours, critica a ceea ce reprezintă un om angajat, un salariat, această ipostază fiind asemănată cu ceea ce înseamnă un robot.

S. Henwood: Da, este o gândire foarte franțuzească aș putea spune. Am petrecut mult timp în Franța, unde am și avut multe expoziții. Îmi place mult atitudinea lor. Deși sunt cei care au pus bazele Uniunii Europene, își păstrează foarte bine valorile și identitatea. Sunt și alte națiuni care fac asta, precum germanii, dar o fac fără niciun gram de poezie. Admir, de exemplu, faptul că parizienii pleacă în fiecare august în vacanță, lucrează zilnic 7 ore și atât, fără a fi nevoie apoi de recuperare, ceea ce înseamnă că-și fac treaba bine. În schimb, când vizitezi alte orașe, capitale occidentale, atmosfera este total diferită, toți cei de aici părând a fi concentrați doar pe muncă, totul se învârte în jurul slujbei, viața în sine trecând pe un loc secund.

Reporter: De-a lungul carierei tale, ai fotografiat tineri din marile orașe dar și tineri care trăiesc la sat. Există vreo diferență pe care ai sesizat-o între aceștia?

S. Henwood: Cred că este o problemă de comunicare a părinților care trăiesc în orașe mari, fiind nevoiți să muncească multe ore pe zi și, în consecință, pierd contactul cu proprii copii care sunt crescuți de alte persoane. Ironia vine chiar din faptul că ceea ce-i împinge la ore suplimentare la lucru este tocmai grija pe care o au față de copii lor. Mai ales în primii ani, copii se bucură cel mai mult atunci când primesc afecțiunea părinților. Așadar, în toată această luptă pe care o duci muncind din greu pentru a plăti chiria care este foarte mare, trebuie să te oprești și să te întrebi dacă merită acest efort. O lecție importantă am primit-o în Cuba, unde sărăcia este foarte mare, poate la fel ca și în unele sate din România. În pofida acestui fapt, am întâlnit foarte mulți oameni fericiți, iar comunicare dintre oameni, conexiunea chiar și dintre părinți și copii este extraordinară. Inclusiv la vârsta adolescenței când tinzi să fii mai recalcitrant, sa te revolți. Însă, având o relație bună cu părinții, nu mai simți nevoia să fii rebel. Și este emoționant să vezi că se poate indiferent de condițiile materiale.

girl blue, Henwood

girl blue, Henwood

Reporter: Simon Henwood, un artist multidisciplinar. Este aceasta o formă de reacție în fața societății moderne în care totul este rapid consumat iar tehnologia se dezvoltă cu velocitate sau este o curgere firească de la desen la celelalte sfere artistice?

S. Henwood: Toate aceste sfere în care îmi desfășor activitatea au la bază desenul. A fi regizor de film, a fi designerul imaginii unui artist, toate pornesc de acolo, de la desen. În timpul colegiului am petrecut 4 ani desenând pentru a înțelege în profunzime ce înseamnă forma, conturul, reușind să-mi îmbunătățesc cu timpul tehnica. Așadar, toate ideile pe care le-am avut și cărora le-am dat viață au pornit de la desen și este de-a dreptul copleșitor să văd cum, după 20 de ani de studiu pentru perfecționarea tehnicii, pot aplica totul în domenii diverse. Dar, inima a tot ce fac este desenul.

Reporter: Vorbește-ne despre diferența dintre a lucra în atelierul tău, pictând, în contact doar cu gândurile, ideile tale și a lucra, de exemplu la regizarea unui videoclip unde sunt implicați atât de mulți specialiști din diferite domenii, munca ta depinzând într-o anumită măsură de munca lor.

S. Henwood: Într-adevăr, când desenezi ești de unul singur. În mod normal, încep lucrul în atelierul meu la ora 5 dimineața și ies de acolo la ora 2. În tot acest timp nu văd pe nimeni. Însă când lucrez în alte proiecte totul se rezumă la colaborare, la interacțiune, la capacitatea de a exprima clar ce doresc să fac. Pictura presupune un proces în care singurul critic ești chiar tu. Nu știi dacă ceea ce faci place cuiva, așa că toată munca o faci prin filtrul personal și tocmai de aceea atunci când publicul recunoaște valoarea operelor tale te simți împlinit.

DSC_8951

Reporter: Care sunt artiștii care te-au influențat cel mai mult? Știm că unul dintre ei este Francis Bacon.

S. Henwood: Cel mai atras sunt de portrete, de pictorii chipului. Iubesc stilul lui Goya, Velasques și așa cum deja ai spus, Francis Bacon. Când privesc marea cuprinsă de furtună mă gândesc la Turner, când merg în sate și văd pădurile de acolo, mă gândesc la Constable. O astfel de recunoaștere este emoționantă. Dacă cineva ar vedea un copil pe stradă și și-ar aminti de una din lucrările mele ar însemna foarte mult pentru mine.

Reporter: Când creezi, când pictezi reușești mereu să atingi rezultatul pe care îl așteptai? Sau sunt și momente de dezamăgire sau, din contră, surprize neașteptat de plăcute?

S. Henwood: Pictura este o mare provocare. Niciodată nu poți ști care este finalitatea unei lucrări. Nici în momentul în care o începi, nici în timp ce pictezi la ea. Și da, uneori lucrez prea mult la un tablou, epuizându-l. Când te gândești prea mult la un subiect, pui prea multă energie, depășind momentul de spontaneitate. E ca și când suprimi viața din lucrarea respectivă.

Reporter: Ce primează: ca spectatorul, consumatorul de artă să cunoască explicațiile autorului, însușindu-și așadar viziunea acestuia asupra unei lucrări sau emoția spontană, nemijlocită de vreo întâlnire anterioară, fiorul pur ce vine din interior în momentul confruntării dintre individ și artă?

S. Henwood: Pentru mine este important, aproape vital ca oamenii, privind lucrările tale să le poată conecta cu ce se află în jurul lor. E nevoie de mult timp pentru ca publicul să ajungă să te cunoască atât de bine încât să-ți poată privi munca prin prisma ideilor tale, să le absoarbă. Cu toate astea, consider portretele ca reprezentând o nișă mult mai facil de penetrat, de înțeles. Lucrările abstracte presupun mai multă contemplare, educație, sentimente, emoții. Dintre toate acestea emoția este cea care e mai apropiată de portretistică. Când aleg un subiect, am nevoie de un element interior care să mă lege, să mă conecteze cum ar fi cineva care să-mi amintească de mine când eram mic, sau cineva care să-mi amintească de un prieten.

DSC_8932

Reporter: Lucrările tale nu vorbesc despre frumusețe, cel puțin nu în accepțiunea generală a societății, nici despre bucurie sau tristețe. Însă este o sinceritate în ele care rezonează îndrăzneț când este asociată cu această fază în care îți surprinzi personajele, faza adolescenței, a crudului, a noului, a intermediarului.

S. Henwood: Consider că lucrările mele scot la iveală subtilul, ca și cum pensula mea ar fi reușit să pătrundă sub pielea personajelor. Are de-a face cu zbaterile adolescentine. O fază a purității în care ești încă în proces de cunoaștere a ceea ce ești, a ceea ce însemni. Ceea ce răzbate din trăsăturile adolescenților în principal este puterea împreună cu hotărârea, încăpățânarea chiar. Nu lipsește însă vulnerabilitatea ca o constantă a acestei perioade. Unul dintre proiectele mele a urmărit timp de 10 ani schimbările prin care au trecut copiii, și cu fiecare tablou poți întrezări evoluția copil-adult atât în hainele pe care le purtau dar și în așezare, atitudine.

Redactor: Procesul creației este compatibil cu plăcerea?

S. Henwood: Din experiență pot spune că sunt limite pe care e sănătos să nu le depășești. La un moment dat, e de preferat să proiectezi munca deasupra ideii în sine, pentru că altfel subiectul poate ajunge să te copleșească. Oricum, dezamăgirea este prezentă de fiecare dată când termini o lucrare. Tocmai pentru că ajunge să fie finalizată, capătă o dimensiune moartă atât de contrastantă cu viața ce pulsa în ea în momentul în care era pictată.

DSC_9000

Reporter:  Ce urmează?

S. Henwood: Momentan lucrez la un spectacol în Londra dar și la o carte. De asemenea, lucrăm la un catalog chiar pentru expoziția din Sibiu care credem că va fi finalizată la sfârșitul acestei luni.

Expoziția este organizată în parteneriat cu galeria bucureșteană de artă contemporană și design Galateca, ce îl reprezintă în exclusivitate în România pe artistul britanic. “Transylvania Kids” poate fi vizitată până pe 26 aprilie 2015.

Foto credit: Gabriela Cuzepan