Dumitru Budrala este regizor, director de imagine și fotograf, fondator și director al Astra Film Festival. A realizat mai multe filme documentare prezentate și premiate la festivaluri din Europa și din lume. Totuși, pasiunea pentru fotografie a fost prima. Nu era ușor în vremea comunismului să-ți faci rost de cărți tehnice despre fotografie sau albume foto. Dar dorința de a ști cât mai multe, l-a făcut să muncească și să-și achiziționeze cele mai bune aparate.
„Am început să fac fotografie din 1969. Am trecut prin toate tipurile de aparate. Prima dată am avut un Smena. Cu Smena am facut poze, le-am vândut și mi-am cumparat Zenit. Cu Zenitul am făcut și mai multe poze în stânga și-n dreapta și apoi mi-am luat Praktica, Pentakon și, în cele din urmă, PENTAX. Au urmat altele și mai bune. Mereu am muncit să am cele mai bune aparate. Mergeam la nunți, înmormântări, la școli și făceam poze. Cu timpul am trecut la diapozitive. Aici e o poveste frumoasă. În timp ce eram profesor în Jina, au trecut pe acolo doi francezi. Pe vremea lui Ceaușescu nu aveai voie să intri în contact cu străinii. Nu știu cum am făcut și au dormit la noi. Când au plecat mi-au lăsat niște diapozitive Fuji. Atunci vedeam pentru prima dată așa ceva. Eram atât de curios, bănuiam că e ceva miraculos. Am reușit să le developez singur. Apoi mi-am și făcut atelier de developat. Am developat și peliculă de 16 mm. Am avut un cineclub acolo care a rezistat până spre 90. Singur am învățat tot ce știam în perioada aceea. Cărți nu prea erau. Am avut noroc de câteva întâlniri cu oameni profesioniști. Țin minte că o dată mergeam cu trenul înspre București și m-am așezat lângă un tip care era fotograf profesionist. Am sorbit tot ce mi-a spus el atunci despre domeniul fotografiei, omul era pasionat.”
Trecerea de la fotografie la film, a fost firească. Înainte de 89, Dumitru Budrala a realizat patru filme pe peliculă, „unul despre școală, unul despre obiceiuri și încă două turistice. Era foarte greu să faci rost de peliculă. O găseai la televiziune sau în străinătate, dacă aveai pe cineva. Apoi era dificilă developarea”, spune regizorul Budrala.
Primul film despre Sibiu l-a făcut în 1997, la inițiativa lui Ion Caramitru care era ministrul culturii atunci. Filmul „Sibiu-Hermannstadt” avea scopul de a pune Sibiul pe harta lumii pentru că cei din Luxemburg se deciseseră să ia Sibiul partener ca să obțină a doua oară titlul de Capitală Culturală Europeană. „Eu aveam atunci un film pe val, „La drum” care fusese proiectat la Cinéma du Réel, în Franța. Unchiul lui Ion Caramitru, Paul Barbă Neagră, văzuse filmul și a zis că pentru proiectul cu Sibiul el nu poate să stea atâta timp în Sibiu și m-a ales pe mine să lucrez la film. Am început să lucrăm în 1997, un an de zile am filmat. A urmat apoi montajul după care filmul a fost multiplicat în zeci de mii de exemplare și distribuit de Ministerul Culturii în Parlamentul European, ambasade și în multe țări”.
Au mai urmat apoi două filme despre Sibiu, „Sibiu/Hermannstadt-oraș al culturii, oraș al culturilor”, pentru Sibiu Capitală Culturală Europeană și „Sibiu 825”, în 2017, când s-au împlinit 825 de ani de la prima atestare documentară.
La 30 de ani de la revoluție, l-am întrebat pe Dumitru Budrala ce a însemnat acel moment pentru el: „Pentru cei care au avut inițiativă, curaj și creativitate, a fost o minune dumnezeiască. În niciun caz, niciodată nu puteam să fac un festival de film internațional dacă încercam în timpul comunismului. Trebuia să obții aprobări și avize de la partid, să fii în partid. Așa, pur și simplu am pornit festivalul în 93, fără să ținem cont de părerea nimănui de la București iar festivalul a crescut, are o traiectorie minunată. Cât despre tehnologie, digitizarea a fost o ușurare enormă pentru cei care fac poze și filme. Are și o parte care te înșală de multe ori fiindcă ești tentat să faci foarte multe poze. Când foloseam peliculă fiecare apăsare era cumpănită. Trebuia să gândești foarte atent dacă declanșezi sau nu. Eu sunt foarte mulțumit de ce a adus digitalul, însă în același timp, a creat posibilitatea ca mulți să poată accede la profesia aceasta de făcător de film sau făcător de poze.”
*articol apărut în Capital Cultural nr. 20
