Autocarul a oprit în stație la ora obișnuită, dar când s-au deschis ușile pasagerii au coborât în grup, unii s-au retras la umbra copacilor de lângă drum, alții s-au îndreptat spre fântâna de la poarta unei case din apropiere. Îți dădeai seama imediat că se întâmplase ceva. A coborât și șoferul, dar a intrat înapoi în autocar pe ușa din spate, pe marginea șoselei se formaseră deja bisericuțe, oamenii își aprindeau țigări unii de la alții și schimbau impresii (…) fragment din cartea „Sfârșit de sezon”.
O discuție relaxată despre locul povestirilor în literatura românească, despre raportul dintre poezie și proză, precum și despre diferența dintre scriitura americană și cea românească, așa s-a derulat lansarea cărții „Sfârșit de sezon”, sub forma unui dialog departe de o lansare clasică.
O literatură de tip discret
11 „short stories” cum ar spune americanii au fost adunate în acest volum. Într-un limbaj simplu pe înțelesul tuturor, deși tentația de a folosi metafore, adjective și neologisme a fost foarte mare, teme precum singurătatea, boala, înstrăinarea au fost transpuse pe hârtie într-un mod cât mai apropiat de realitate. Însoțită de o ușoară notă de scepticism proza scurtă își găsește destul de greu loc în preferințele cititorilor, cei mai mulți preferând romanele, cărțile cât mai groase. „Marius a promovat în mod constant acest gen de mai bine de 15 ani, dar în literatura română povestirea, acest gen al prozei scurte este într-o anumită criză” a mărturisit criticul Andrei Terian. Spre deosebire de poezie, în ceea ce privește proza lucrurile stau puțin mai complicat după cum spune chiar și autorul. „Poezia e în criză de când o știm și cu toate acestea se scrie foarte multă poezie. În momentul acesta România are șase-șapte festivaluri de poezie din care jumătate sunt internaționale, proza nu are niciun festival. Sunt foarte multe cărți de poezie care nu ar fi trebuit să apară. Adică să ai într-un an 80 de volume de poezie dintre care cu adevărat de citit sunt vreo șase-șapte e un exces și se publică prea ușor.”
Cărțile traduse versus cărțile românești
Înclinația cititorilor spre cărțile străine este bine cunoscută în România, cele mai multe cărți vândute fiind cele traduse, acest lucru recunoscându-l și Marius Chivu. „Dacă aș fi semnat cu pseudonim și aș fi scris tradus din engleză, din start aveam 500 de exemplare vândute în plus. În general autorii români nu au prea avut șansă, decât dacă au plecat în altă țară să scrie în altă limbă.” Motivele pentru care cei mai mulți aleg cărțile străine sunt multe, iar scriitorul a mărturisit că îi place foarte mult proza scurtă din literatura nord-americană datorită temelor abordate. „Am fost extrem de invidios pe felul lor de a scrie, foarte curat, foarte limpede cu foarte multe dialoguri, la noi e șocant că în romanele românești sunt sute de pagini în care personajul principal nu are o replică, pe când în romanele americane auzi personajele vorbind, caracterizarea lor se face indirect.” El mai spune că marele defect al prozei românești este acela că nu ne lasă singuri cu proza, ne spune și ne explică tot. Autorul spune că nu înțelege de ce scriitori nu menționează numele orașelor în care se află personajele și numele complet al acestora. „La americani personajele au nume și prenume pe când la noi acest lucru se întâmplă extrem de rar sau chiar deloc. Nu înțeleg de ce la noi nu trebuie lucrurile astea, pe mine ca autor mă ajută foarte mult să știu numele personajului pentru că ma ajută să-l creez.”
Mediul rural, o bună sursă de inspirație
În volum se regăsesc și două povestiri care ne trimit pe cei mai mulți dintre noi în trecut și anume, la satul de odinioară în care am crescut sau ne-am petrecut vacanțele. „Am fost motivat să scriu povestiri de la țară pentru că am văzut că americanii scriu foarte mult, iar dacă ei fac asta noi, cei din estul Europei de ce trebuie să ne dăm citadini? Iar cel mai important lucru care m-a inspirat e acela că eu sunt născut și crescut la țară deci, cunosc foarte bine lumea aceea și m-am simțit în largul meu să scriu despre acel mediu. Dar, l-am scris cu un ochi al cuiva care s-a întors după foarte multă vreme acolo și surpinde de fapt, degradarea satului așa cum îl știu personajele din copilărie.”
Marius Chivu a mărturisit că numărul povestirilor din volum nu a fost unul gândit. „Inițial au fost 10, iar de una dintre ele nu eram foarte satisfăcut și am vrut să o las pe dinafară. Era mai diferită și te ducea într-o altă zona dar, până la urmă am pus-o în mijlocul cărții. La început îmi ieșeau nouă povestiri și m-am cam speriat că lumea ar fi spus ca sunt Salinger, că mă compar cu el și mi-am zis că îmi mai trebuie cel puțin două povestiri. Deci, s-a nimerit să fie 11.”
