Pe la începutul anului 1987, în timp ce Matei Vișniec se afla în Franța cu o viză turistică, la Teatrul Nottara din București, spectacolul său „Caii la fereastră”- o examinare pătrunzătoare a angoasei mentale și emoționale prin care trec cei rămași acasă în timpul războaielor- este interzis de cenzură, cu o zi înainte de premieră. De altfel, toate piesele pe care le-a scris între anii 1977 și 1987 au fost interzise și circulau pe ascuns, doar poemele au reușit să treacă de aparatul cenzurii. Respingerea unui manuscris echivala cu intrarea autorului în vizorul organelor de securitate, iar Matei Vișniec figura pe o listă neagră, pentru că textele sale nu respectau criteriile literaturii socialiste.

Așa că, Matei Vișniec decide să nu se mai întoarcă, cere azil politic în Franța, și devine, șase ani mai târziu, cetățean francez. Nu renunță, însă, la cetățenia română. „De 30 de ani fac naveta între România şi Franţa, între limba română şi limba franceză, între cultura română şi cultura franceză”, spune Matei Vișniec.


Piesele sale se joacă în peste 30 de ţări şi sunt traduse în tot atâtea limbi străine, în întreaga lume, de la Paris la Tokyo, Milano, Stockholm, Londra sau Berlin. Roman, eseu, publicistică, piese de teatru, Matei Vişniec scrie tot timpul, dintr-o dublă ipos­tază, a scriitorului şi a jurnalistului. Spune că „materia jurnalistului este mizeria umană, pe când scriitorul îşi poate permite luxul de a fi mai optimist”.
”Cronica realităţilor tulburătoare”, apărut la editura Polirom, cel mai recent volum pe care îl semnează este o continuare a celui publicat acum 10 ani, ”Cronica ideilor tulburătoare” și reunește articole apărute în câteva publicații românești. Matei Vișniec scrie despre România de ieri și de astăzi, despre cât de important este să ne cunoaștem trecutul, despre libertate, dar și despre momentele dificile pe care le traversează Europa.


Articolele incluse în acest volum alcătuiesc o radiografie acidă a societății actuale. Au devenit ideile tulburătoare de acum 10 ani, realități tulburătoare?


Matei Vișniec: Într-adevăr, există o logică între ideile tulburătoare și realitățile tulburătoare. Acum mai bine de 20 de ani când Uniunea Europeană era în plină reconfigurare, cu includerea unor țări din Europa de Răsărit, printre care Bulgaria și România, ne aflam încă în spațiul ideilor, într-o zonă aproape utopică în care totul era posibil. Între timp, toată această construcție triumfalistă s-a calmat, Europa devenind ea însăși ținta unor atacuri din exterior, dar și din interior. Uniunea Europeană trebuie să-și vindece rănile, să se reinventeze.
Prin natura profesiei mele de jurnalist pe care o practic la Radio France International sunt un obser­vator și scriu despre actualitate. Însă nu orice articol scris despre actualitate rezistă și în timp.
Sunt anumite momente când actualitatea te împinge la o analiză a cărei valoare este înscrisă în durată și astfel de articole am ales pentru acest volum, texte care înseamnă și astăzi ceva, deși ele s-au referit la evenimente care s-au petrecut acum 20 de ani sau acum 5 ani.
Din activitatea mea de jurnalist și cronicar al actua­lității încerc să salvez câte ceva. Am scris pentru radio sute de articole care au murit după 24 de ore, dar sunt unele care au rămas. Atunci când scrii pentru ochi este totuși altfel. E un alt fel de procesare a textului. Iată de ce în această carte am inclus mai multe articole pentru ochi decât pentru ureche.

Ați spus, de altfel, că această carte a fost scrisă la patru mâini, două de scriitor și două de jurnalist.


Matei Vișniec: Scriitorul din mine se amestecă din când în când în analizele jurnalistului și într-un fel, e firesc pentru că eu formez totuși o unitate psihosomatică și corporală, deși în mine trăiesc atât scriitorul cât și jurnalistul. Scriitorul caută metafora, el vede uneori în faptele cele mai diverse, metaforele unor posibile mutații grave, neliniștitoare, pe când jurnalistul își propune să fie mai obiectiv, mai aproape de realitate, să furnizeze informația în claritatea ei imediată.
Dar, uneori se creează o sinteză pentru că în opinia mea, jurnalistul nu este un simplu salahor care ia informația de la sursă și o duce la destinatar exact așa cum a preluat-o. Cred că jurnalistul trebuie să fie și un ochi care interpretează, o minte care prin punerea în pagină a evenimentului sugerează piste de reflecție, iar uneori poate să-și permită să pună un diagnostic sau să tragă un semnal de alarmă pentru că el e primul care înțelege gravitatea unui fenomen.

Vorbiți în aceste articole despre problemele generațiilor viitoare și greșelile generațiilor trecute, cu referire la comunism, o temă pe care o abordați deseori. Chiar primul text din acest volum se numește ”După comunism, jurnalism”. La 30 de ani de la Revoluţia Română din decembrie 1989 cum vă raportați la comunism?


Matei Vișniec:
La nivel moral, procesul comunismului nu s-a încheiat pentru că a fost total ratat acel proces al comunismului de tip Nuremberg. Mai ales în Europa de Vest, comunismul a rămas ca o încercare ratată de a face bine. A fost privit cu indulgență, iar crimele comunismului au fost puse într-o paranteză de circumstanțe atenuante, ca și cum până la urmă intențiile ar fi fost bune, dar din cauza unor monștri nu au fost duse la capăt. Dovadă că această dezbatere e încă vie.
La ediția de anul acesta a Târgului de Carte Gau­deamus a fost lansată o carte extraordinară scrisă de un istoric francez, Thierry Wolton, intitulată ”Negaționismul de stânga” și în care autorul explică de ce în Franța și în Europa Occidentală există în continuare o privire indul­gentă asupra co­mu­nismului, deși nazismul este criticat și condamnat.
Analiza nazismului a fost făcută într-un mod abso­­lut exemplar, dar atunci când intervine o com­parație între crimele celor două regimuri, sunt anumite spirite care consideră că nu e același lucru, argumentând că de fapt, comunismul s-a opus nazismului și a ieșit victorios în cel de-al Doilea Război Mondial.
Din păcate sunt uitate atât de multe date ale istoriei! Este ignorat faptul că Pactul Ribbentrop-Molotov a fost o alianță cumplită între nazism și comunism, în 1939 această alianță a provocat o perturbare gigantică în rândurile comuniștilor occidentali. Nimeni nu a mai știut încotro se îndreaptă această Europă în care își dădeau mâna Hitler și Stalin! Aceste lucruri nu trebuie lăsate să cadă în uitare. Iar Thierry Wolton este și autorul unei ”Istorii a comunismului” structurată în trei volume, ”Victimele”, ”Călăii” și ”Complicii”. În al treilea volum, Wolton spune ceva absolut teribil, și anume că, dintre complici, cei mai mulți s-au aflat în Franța, vorbim aici despre intelectuali, despre scriitori, aflați într-un fel de orbire voluntară. Pentru că altceva nu putea fi pus în loc, trebuia salvat cu orice preț comunismul, și astfel i-au fost uitate sau iertate crimele. Nu trebuie uitate crimele acestui comunism care pe noi ne-a blocat multe decenii, ne-a scos din istorie, iar de 30 de ani noi încercăm să revenim!

Apropo de această amnezie colectivă, există sondaje recente potrivit cărora mulți români sunt încă seduși de comunism, în timp ce, la polul opus, tinerii nu știu aproape nimic despre comunism. De ce anume credeți că ar fi nevoie pentru a schimba tendințele din sondaje?


Matei Vișniec: Lipsa de informație naște monștri! Dacă școala și-ar face datoria, dacă manualele de istorie ar fi clare și ar fi foarte bine descrise și examinate toate paginile negre ale comunismului în lume, aș spune că oamenii și-ar da seama.
Nu poți să scrii o istorie a comunismului o dată la 10 ani și să te aștepți să fie citită și asimilată de toată lumea. Aceasta este o muncă zilnică a mediilor de informare, a școlii, a scriitorilor, a oamenilor politici. Nouă, în Europa de Răsărit ne lipsesc filmele majore despre dramele comunismului. S-au mai realizat câteva, dar în niciun caz nu se pot compara cu filmele din Occident, absolut emoționante, tulburătoare despre ce a însemnat nazismul.
Cred că istoria comunismului nu a fost predată la nivelul de gravitate a realității, a ceea ce a însemnat comunismul în Europa de Răsărit, în Uniunea Sovietică, în China unde Mao are pe conștiință între 60 și 80 de milioane de morți, mai mulți decât Stalin, despre ce a însemnat comunismul în Cambodgia unde experiența ”neagră”, îngrozitoare a exterminării unui sfert din populația țării îi revine lui Pol Pot, un om care a studiat în Franța. Lipsa de informație menține un fel de dorință sprințară de a face bine, de a crea o societate egalitaristă pornind de la niște principii prost digerate și care se transmit mai mult folcloric și care vin dintr-o așa-numită gândire marxist-leninistă.

Scrisul a fost o formă de libertate pentru dvs, iar ”acolo unde există carte şi educaţie, există libertate”. Ce mai înseamnă astăzi libertatea pentru dvs.?


Matei Vișniec: Există o bucurie a libertății pe care o resimt de fiecare dată când fac naveta între Franța și România, atunci când reușesc să creez poduri între cele două culturi, de fiecare dată când descopăr în România un public extraordinar de teatru, de carte, de evenimente culturale.
Există uneori în ființa umană o incapacitate de a realiza că trăiește poate cele mai bune momente ale unui segment istoric. Poate că noi, românii am trăit în ultimii 30 de ani cea mai bună secțiune a istoriei noastre bimilenare. Au fost 30 de ani de libertate reală în care oamenii nu se mai temeau că vor fi arestați pentru că l-au criticat pe președinte sau că vor fi torturați sau împușcați pentru că au îndrăznit să se opună unui program politic oficial. Este o diferență gigantică între ceea ce s-a întâmplat în anii 50-60 și viața politică pe care o trăim acum, în ciuda multor nemulțumiri. În sfârșit, libertatea a avut un sens pentru români, în ultimii 30 de ani!
Totodată, libertatea de circulație a avut un sens. Într-adevăr nu este o bucurie să vezi că 4 milioane de români părăsesc țara și își caută de lucru în altă parte. Este o scurgere de materie cenușie și de energie, dar acești oameni au avut totuși libertatea de a circula și poate că unii dintre ei se vor întoarce.

Dincolo de aceste libertăți, vorbiți, însă, despre o dictatură a gândirii, a corectitudinii politice. Este amenințată această libertate pe care o trăim astăzi?


Matei Vișniec: Libertatea pe care o trăim astăzi, atât în Europa Occidentală, cât și în cea de Răsărit este atacată de modele de reconstituire a unor imperii, vedeți modelul Putin sau Erdogan. Dar libertatea este atacată și din interior de o formă de dictatură a gândirii care este terbilă și anume, corectitudinea politică, un curent care vine din Statele Unite și care se infiltrează în universități. De exemplu, nu îi mai poți spune unui om că are culoarea neagră, trebuie să spui doar că este de culoare pentru că altfel ești considerat rasist. Sunt niște presiuni asupra limbajului care sunt de fapt menite să influențeze gândirea. Consider că această gândire corectă din punct de vedere politic este viitorul spectru al dictaturii care vine nu din exterior, ci dintr-un fel de teamă care se instalează treptat în suflete: teama de a vorbi și de a vedea realitatea. În Franța, gândirea „politiquement correct” face ravagii pentru că aproape că nu mai ai voie să vezi legătura dintre terorism, islam și Coran. Sigur, poți să-i critici pe teroriști, dar nu ai voie să spui că ar exista vreo legătură între cartea sfântă și ideologia islamului politic.
România e încă la adăpost, nu s-a generalizat această autocenzură care se numește gândirea corectă din punct de vedere politic, dar trebuie să luptăm de pe acum pentru ca aceasta să nu se instaureze definitiv.

Vă-ntrebați într-unul dintre articole dacă nu cumva România este un eșec al Uniunii Europene. Ce loc ocupă astăzi România în Europa?

Matei Vișniec: Uneori, în România se întâmplă niște lucruri care te lasă perplex. În continuare, în diverse puncte nodale ale administrației, ale vieții publice se produc niște aberații. Dovadă că uneori dorința de a imita a fost mai mare decât dorința de a adopta efectiv statul de drept, un mod de comportament civilizat de a ne occidentaliza. Corupția care a mai fost puțin îndiguită, a avut momente halucinante în istoria Europei. România este capabilă să inventeze maniere de a ocoli sau de a simula democrația, și în fond, să continue să trăiască în ritmul vechilor reflexe.
Toate aceste lucruri sunt insuportabile și în ciuda faptului că ele există, n-am să spun nicio­dată că România a stat pe loc în acești 30 de ani. Dimpotrivă, biologic vorbind s-a format o gene­rație care este decomplexată, care vrea să trăiască altfel și care, aș îndrăzni să spun, are o viziune puțin mai optimistă decât cea a părinților lor pentru că acești tineri au porțile deschise și au prins trenul globalizării. Cred că această ge­ne­­rație este o promisiune pentru viitor. Totuși, România nu poate fi plasată la coada Europei așa cum consideră unii. România începe să fie o țară normală, ori normalitatea era un ideal pentru noi înainte de căderea comunismului. Suntem o țară pe drumul normalității!

de Diana Joicaliuc

foto: Luana Popa

*articol apărut în Capital Cultural 20