Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Asta au strigat oamenii în stradă în 1989. Fără egalitate, fără fraternitate. Doar Libertate. Libertate scandat cu majuscule. Un slogan cât toată foamea și frigul îndurat, cât toată nemulțumirea adunată în decenii.

În Ungaria, în 1989, s-a strigat „tovarisi konyec!” adică la revedere, tovarăși. În DDR (fosta Germanie de Est), „Wir sind das Volk!”, adică noi suntem poporul. E, oare, o ironie a istoriei, faptul că asta au strigat și naziștii? Așadar, românii au scandat doar Libertate! Dar ce credeau ei că e libertatea? Și mai ales cum s-au schimbat viețile oamenilor după decembrie 1989? Ce anume din conceputul complex al libertății ajunsese la cei ce trecuseră prin școala din vremea comunismului, cei ce fuseseră controlați de propaganda din manualele școlare și din ședințele de învățământ politic? Oamenii ieșiseră în 1989 în stradă să răstoarne regimul Ceaușescu. Dar libertatea câștigată s-a dovedit cât sârma pe care sunt legați câinii, la țară, în lanț. Câinii aceia al căror lanț e legat de un inel pe o sârmă întinsă pe toată lungimea curții. Câinele e liber în curte, dar poate alerga doar cât e sârma de lungă. Așa a fost și libertatea recâștigată. Am scăpat de cușcă, ne-am crezut liberi, dar ne-am trezit ancorați pe sârmă și fiecare aleargă atât cât îi permite lungimea sârmei.

Așadar, care libertate? La întrebarea asta crezi că poți răspunde dintr-o suflare. Dar înainte de a răspunde, parcă simți nevoia să stai și să te mai întrebi o dată: care libertate? Cum ar veni, să măsori întâi cât de lungă ți-e sârma. Îți ajunge să duci la bun sfârșit o propoziție? Și cuprinde propoziția asta gândul tău tot, de fiecare dată? Ai curajul să îl spui cu voce tare, în fața tuturor? Am vorbit cu oameni de diferite vârste despre ce este libertatea pentru ei. Cu toții cred că astăzi trăiesc mai bine ca înainte de 89, dar între timp au învățat că lupta pentru libertate nu se încheie niciodată. Că libertatea e o poruncă de îndeplinit, din decalogul nescris al democrației.


Rodica Florea, 55 de ani, fost inginer chimist acum liber profesionist
Eram în tren. Făceam naveta la Copșa, când am aflat că la Sibiu, oamenii au ieșit în centru. M-am gândit la mama. Poate ieșise și ea. Tata de câteva zile era în cazarmă. Era ofițer. Deși erau despărțiți, divorțaseră din ‘78, familia exista atunci. Îmi aduc aminte drumul de la gară, acasă. Am văzut Aro-ul care luase foc în Piața Mare. Armata era peste tot. La Hotel Bulevard, acum Continental Forum, plin era de „păstăi”; soldați în verde, armată, adică. Exact în colț cu parcul, acum e o „Mama” fastfood, în spatele soldaților era un tip mic, în albastru: securist sau milițian. Doar unul. De ce îmi amintesc toate astea? Pentru că doar începutul a contat. Momentul când am pus umărul cu toții. De atunci trăim o dezbinare democratică. Libertatea celui albastru între cei verzi. Omul acela parcă era păzit ca furia poporului să nu-l nimicească. Sau invers? Doar de ochii noștri nu a fost bumbăcit de oamenii verzi? Azi putem alege diferit fiecare, dar nu avem siguranța că alegem bine culoarea. Sau locul în care să ne afișăm cu ea. Nu am fost pregătiți pentru o asemenea schimbare, nici măcar eu, care eram tânără, aveam 25 de ani. Poate e nevoie de patru generații libere să ne eliberăm de eșecurile din trecut, să nu mai comparăm ce a fost cu ce e acum. Ne e mai bine, dar, oare, mergem în direcția bună? Nu cred. Parcă deviem de la traseu. Doar în Decembrie 89 am navigat liberi spre Libertatea de la capătul istoriei, sau spre luminița de la capătul tunelului. Poate ăsta a fost rostul generației mele. Să dea semnalul eliberării, că de aici încolo e Libertatea? Nu știu.

Andrei Bîrsan, 54 de ani, fondatorul Centrului de Memorie Vizuală a Bucureștiului
În anul 1984, împreună cu colegii de liceu, am fost la Comisariatul Militar pentru înrolare în armată. Pe lângă măsurători, uitat în fund și alte chestii, am completat niște fișe care aveau și rubrica ”Aveți rude în străinătate?”. Un coleg a scris că nu are rude DINCOLO. Militarul care ne supraveghea a început să urle, ”Unde DINCOLO, idiotule?”Pentru noi, elevii, Occidentul era DINCOLO, iar noi nu eram liberi să ajungem acolo. Libertatea de la Revoluție ne-a făcut să depășim stadiul de „culegător – vânător de aliment” care ne ocupa timpul, într-o Românie înfometată și înfrigurată. Așa că, după 1990, având mai mult timp liber, am început să gândim mai mult, (ceea ce este periculos pentru tovarăși. Ne-am dezmeticit, ne-am pus întrebări și am ieșit din nou în stradă împotriva ciumei roșii care a reapărut imediat după revoluție, ajutată de detașamente de mineri, anumiți pensionari sau nomenclaturiști. Libertatea a venit cu papionul lui Rațiu, a venit de la PROTV, de la METRO, de la serviciul pașapoarte. A venit cu blugii din Turcia și TEC-ul vândut din balcon. Libertatea ne-a confirmat în 2007 că suntem europeni. Acum, mi se pare trist să enumăr ce libertăți nu aveam; sunt prea multe și prea absurde. M-am bucurat cât am putut de mult de această libertate, dar nu am uitat cum era înainte de decembrie 1989, de „cât de bine era în Epoca de aur”. Așa că am mers la vot de fiecare dată, nu și la referendumul pentru familie. Mă bucur de România diversității de opinie, religioasă, etnică, culturală. Nu pot să nu observ că este un câștig imens.

Călin Petrescu, 39 de ani, ghid turistic la Viena
Libertatea cred că a fost de prea mulți înțeleasă cam cum înțeleg creștinii dezlegarea la pește, sau prima masă după terminarea postului negru. De aici vin și multe dintre reacțiile adverse din societatea românească post decembristă. Personal, am avut o copilărie faină în comunism, cât am mai prins din el. Nu îmi lipsea nimic, deși mama era șefă la un aprozar și tata, taximetrist. Mentalitatea de victimă și manelismul din fruntea statului sunt rezultatul a peste o mie de ani de evoluție.

Mariana Mihu-Plier, 55 de ani, actriță
Care libertate? Acea libertate la care am visat cu toții înainte de 1989. În primul rând să poți gândi liber, fără fraze învățate pe de rost din manualele infectate cu doctrina PCR. Acea libertate care se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Este un exercițiu greu și aș spune chiar dureros. De la Revoluție încoace românii se chinuiesc s-o înțeleagă. La început s-a confundat libertatea cu libertinajul, cu nesimțirea, cu hoția. La început, românii au fost fericiți că pot să strige în stradă tot ce vor și cam atât. Astăzi știu că nu este de ajuns. De curând au aflat cât de important este să mergi la vot, de pildă. A merge la vot este un drept fundamental, dar este și o responsabilitate civică. Da, chiar o obligație. M-aș folosi de un proverb pentru a da o definiție libertății: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face˝.

George Moldovan, 42 de ani, liber de profesie
Chiar așa, care libertate? Eu mereu am zis: dacă nu se schimba regimul la timp, aveam două opțiuni, fie pușcăria, fie fuga peste graniță. Noroc că a venit la timp schimbarea. Aveam 13 ani atunci și simțeam că vreau să explorez, să experimentez, să mă descopăr. Încolonarea, conformarea nu au fost atitudini cu care să rezonez. Probabil toate astea au fost parte din calea descoperirii adevărului profund că libertatea există cu adevărat doar în interiorul nostru. Când nu ești dependent de nimic exterior care să îți poată fi luat, atunci ești cu adevărat liber. Altfel, libertatea e o iluzie. Ai libertatea de a vota, însă ești prizonierul televizorului, care-ți trasează grila mentală în care să te încadrezi. Ai libertatea de a alege unde-ți faci vacanța, însă ești prizonierul nevoilor dictate de societate, pentru satisfacerea cărora îți asumi cușca job-ului fix. Și tot așa. Deci, care libertate? Eu cred că cine era liber înainte de ’89 e liber și acum. Doar felul în care suntem provocați/testați e diferit. Totuși, e evident că e mai ușor de exersat libertatea acum.

Andrei Dumitrescu, 33 de ani, consilier școlar și artist vizual
Libertatea a venit în casă printr-un abțibild cu Marlboro, mare, lipit pe bibliotecă. Capitalismul la mine în casă. A continuat cu tot ce însemna suc la dozator, pâine turcească pe care nu puteai să o tai bine, margarină, gumă Turbo și casete video. Clasic. Până aici libertatea era materială. Sunt lucrurile palpabile de care oricine se bucură. Au urmat asociațiile non-guvernamentale (ONG-urile) care s-au plimbat prin fața clasei și ne-au explicat libertatea. Drepturile copilului. Pe bune? Avem așa ceva? Să ne folosim atunci de ele. Așa cum atunci când ai un ciocan în mână, toate obiectele din jur se transformă în cioburi, am dat și eu cu drepturile în toți. “Doamna, n-aveți dreptul să îmi ziceți mie ce să fac!”, spuneam profesoarei la școală. Dacă la începutul anilor 90 contribuiam obedient la fondul clasei, după ce am descoperit că am drepturi, a urmat refuzul de a-l mai plăti. De ce? Pentru că învățământul e gratuit. Pentru că eram liber să refuz să particip la o acțiune cu care nu sunt de acord. Părinții mei au fost liberi să își facă o afacere. Liberi să simtă cât de grea e competiția, și cât de absurde sunt legile pe care nu le înțelege nimeni. Liberi să falimenteze. Nivelul meu de trai s-a reîntors la cotele din comunism. Dar aveam în continuare ceva, o picătură din “ e dreptul meu, sunt liber să fac ce vreau!”. E bine să ai libertatea de a greși. Uneori, chiar și cea de a fi prost. Copiii sunt ușor de iertat, și am profitat de libertatea asta de a exagera, chiar și cu părinții mei. Am fost liber să-i înfrunt pe adulți, copil fiind. Iar dacă e să răspund clar la întrebare, cea mai mare libertate câștigată e libertatea de a spune NU.
De trei decenii, fiecare cotitură a istoriei ne învață să nu luăm numele libertății în deșert. Vegherea libertății e una din cele zece porunci ale democrației pe care generația tinerilor, ieșiți în Piața Victoriei în 10 august, nu au uitat-o când strigau: Bunicii la război, părinții la revoluție, acum e rândul nostru!

Foto: Andrei Bîrsan

articol apărut în Capital Cultural nr. 20