Coasta Norvegiei. Fiorduri norvegiene. Pământuri înconjurate de ape, străpunse de canale interminabile prinse într-un labirint inimaginabil. Fiorduri pretutindeni. O dantelărie minuţioasă pe care mintea mea nici nu poate să o conceapă. Nu poate fi recreată. Doar admirată. Peste o mie de fiorduri. Fiecare este unicat. Nici unul nu seamănă cu cel din apropiere. Alt fiord calm şi liniştit, altă insuliţă cu câteva case, alt drum întortocheat care se strecoară cu răbdare prin locuri izolate.
Agitaţia aparentă a oraşului Tromsø dispare cum trec podul lung suspendat peste apele fiordului. Insula Kvaløya mă întâmpină cu un aer autentic de provincie. Densitate mică, sate tradiţionale, poveşti despre cultura sami. Bărci, colibe roşii, apă pretutindeni. Feerie. Simt că am găsit ceea ce căutam. O linişte lăuntrică mă cuprinde pe nesimţite. Mă zgâiesc pe geam plină de curiozitate. Zâmbesc fericită la orice banalitate.
Coborâre lină spre satul Ersfjordbotn. O adunătură de case şi o cafenea cochetă la capătul unui fiord. Peisajul îngheţat sub o mantie albă îmi aduce certitudinea unei constante a locului. Aici soarelui îi ia trei ore să apună şi să răsară în februarie. Totul depinde bunăvoinţa sa.
Trec prin sate aparent părăsite, dar cu case bine întreţinute. În drum spre Skulsfjord imaginile se succed ca la indigo, dar sunt diferite. Sunt fascinată de roşul omniprezent al colibelor de lemn. Apare răzleţ ca o pată de culoare în armonia dintre albastrul apelor şi albul zăpezilor.
Alt pod suspendat duce spre casele răsfirate de pe insula Hillesøya. Colibe cu trei geamuri pătrate şi o uşă rezistă vicisitudinilor pe câte o limbă de pământ ieşită aventuros în mare. Vântul rece îmi şuieră în urechi de pretutindeni. Căsuţele îmi inspiră căldură, adăpost şi intimitate. Deconstruiesc scheletul de lemn şi îmi imaginez căminul unde ard lemnele trosnind.
Privesc peste umăr înspre Fjordvegen. Alt fiord, alt drum izolat, altă poveste împietrită. Enormitatea peisajului pare să înghită în adâncuri orice. Simt că mă înghite şi pe mine. Îmi inspiră teamă, dar şi admiraţie. O barcă şi un ponton plutesc în larg ca semn al echilibrului. Deasupra se răspândeşte o linişte pătrunzătoare care mă amuţeşte.
Skulsfjord este la un alt capăt de drum pe insula Kvaløya. Am văzut de sus micuţul golf într-o noapte în care Aurora Boreală mi s-a arătat dansând pe cerul înstelat. Mi-e drag de atunci. Încerc să-l strâng la piept. Rămân însă pironită locului. Ascult liniştea, observ culorile, memorez tot ce simt. Şi îmi imaginez cum iarba moale şi catifelată îmi mângâie faţa încălzită de soare.
Aleator câte o sperietoare pare să păzească producţia de peşte afumat pus la uscat. Suspendat riguros în rânduri suprapuse mă ademeneşte să îl miros. Instantaneu îmi imaginez o cină caldă lângă nelipsitul foc cu lemne.
Jumătăţi sfârtecate şi capete ameninţătoare din peştele îngheţat atârnă decorativ la streaşina caselor. Se profilează pe fundalul roşu al colibelor de lemn. Prevestesc venirea oamenilor cândva pe timpul verii. Simt cum toate împrejurimile vor fi pline de viaţa tihnită a pescarilor.
Sinuozităţi, coturi, aşezări neaşteptate. După fiecare curbă de drum locurile mi se par şi mai surprinzătoare. Deşi cred că este oarecum previzibil, tot ce văd este de fapt imprevizibil. Cătunele reflectă spontaneitate, creativitate şi adaptabilitate. Amuţesc şi integrez cu nesaţ în mine fiecare cadru.
Kvaløyvågen este alt capăt de drum. Aproape, dar departe după braţul unui fiord. Câteva case şi bărci se înşiră pe malul scăldat strategic de soare. Pe dealuri nu văd nici o urmă de mişcare, dar casele roşii mă cheamă. Îmi spun că aşteaptă ca cineva să vină şi să anime puţin atmosfera. Eu însă sunt departe şi ele sunt departe.
Ultima privire cuprinde întinderi nesfârşite de zăpadă spre Kvaløyvågen. Două corturi specifice etniei sami – laavo şi câteva sănii pierdute în peisaj atestă continuitatea vieţii semi-nomade a păstorilor de reni. Transhumanţa seculară merge mai departe într-o monarhie în care la stână am găsit p.o.s. pentru turişti. Gândul mă duce la evoluţie şi cum reuşita sa ţine de adaptare.
Renii cu coarnele proeminente rumegă tacit. Nu sunt pe tărâmul lui Moş Crăciun. Ci doar pe pajiştile înzăpezite din ţinuturile nordice. Îmi insipiră tenacitate, voinţă şi răbdare. Îi văd plini de înţelepciune. Ştiu să răzbească duritatea înconjurătoare. O turmă de reni, o stână trecătoare, o lecţie de viaţă.
