„O bibliotecă nu e pur și simplu un loc de depozitare a câtorva mii de volume, ci și un loc cald și familiar. Nu te simți niciodată singur printre cărți. Nu ne pretind în schimb decât să ne facem la rândul nostru timp pentru ele. Cărțile au ochii strânși… fiecare volum pare treaz și în așteptare. În vârfuri, cărți necitite de mult, dar care nu se plictisesc așteptând, căci știu că o mână expertă le va adăposti într-un târziu, le va răsfoi sau le va muta pe noptieră” – sunt rândurile pe care le găsesc scrise de mână, cu pix albastru, pe o foaie unde exista tastată la calculator o pledoarie pentru meseria de bibliotecar. Abia când am ajuns acasă le-am văzut.
Fusesem înainte în Hipodrom, Valea Aurie, Vasile Aaron, Bâlea. Sunt nume cunoscute oricărui sibian. Cei mai mulți ne gândim la cartiere. De data aceasta vom vorbi despre ele ca filiale ale Bibliotecii Județene Astra.
Am început chiar cu autoarea rândurilor de mai sus, doamna Tania Caras, responsabilă de filiala Hipodrom. Situată pe strada Rahovei, aceasta a fost ca o oază de cultură pentru comunitatea de aici. Când am ajuns, o mamă își alegea cărțile, în timp ce copilul ei de aproximativ trei ani privea curios tot ce era colorat. „Pentru mine biblioteca este un centru de informare, nu nepărat un centru de carte. Mulți vin să întrebe unde se află nu știu ce clinică sau unde se poate ajusta îmbrăcămintea.
Vin grupuri de copii care își scriu aici lecțiile, uneori îmi cer părerea. Meseria asta nu înseamnă doar să recomanzi cărți. Ce să îi recomand lui? (arată spre copil). Desenez cu el, îi citesc dintr-o carte, îi arăt tot felul de alte chestii. Am improvizat și o păpușă pe deget, dar văd că nu îl interesează nimic (râde).
La un moment dat se întâlneau aici niște elevi din clasa a VII-a, aveam niște cărți cu jocuri și am încercat, uneori, să le cânt la chitară, să citim din enciclopedii, erau foarte entuziasmați. După o jumătate de oră vedeam că nu mai au răbdare, voiau să scoată telefoanele, să le butoneze. Uneori îi puneam să lase telefoanele pe masă și puteau să răspundă dacă sunau părinții. Lunar fac câte două acțiuni cu copiii și la sfârșit, dacă avem timp, le cânt și la chitară. În general, copiii sunt atrași de chitară și câțiva vin să îi învăț anumite note, chiar dacă ei nu au chitară”, îmi spune Tania.
„Chiar dacă oamenii nu mai vin cum veneau la bibliotecă, eu nu cred că ei nu mai citesc”
Filiala Hipodrom, deși este cea mai mică, are cei mai mulți abonați. Acest fapt se datorează și numărului mare de școli aflate în apropiere. Cu toate acestea, în ultima perioadă numărul celor care trec pragul bibliotecii a scăzut: „Chiar dacă oamenii nu mai vin cum veneau la bibliotecă, eu nu cred că ei nu mai citesc. Acum au posibilitatea să își achiziționeze chiar ei cărți sau le găsesc pe internet”, ne povestește doamna Caras.
„Fiind aici de atâția ani, am observat că cei care veneau des la bibliotecă, își aduc și copiii. Anul acesta fac 33 de ani de când lucrez aici. Nu de puține ori am o nostalgie când pun cărțile în raft, îmi aduc aminte de mulți oameni care acum nu mai sunt și care au fost cititori aici. Mulți dintre pensionari vin să povestim, nu doar despre carte. Nu tot timpul sunt în cea mai bună stare, iar ei îmi spun: «Văd că astăzi nu aveți timp, lăsați că vin mai târziu».”
Nu doar chitara este una dintre atracțiile bibliotecii. Cu puțin timp în urmă, două pisicuțe, alb cu negru, pe care le văd într-o poză păstrată bine de către Tania, atrăgeau cititorii. Copiii veneau în pauza dintre ore să se joace cu ele și să le hrăneacă. Vorbind despre atmosfera caldă din bibliotecă, mama despre care scriam mai sus intervine și i se adresează Taniei: „Cred că și datorită dvs. este această căldură. Dacă nu erați așa cum sunteți, eu nu veneam așa de des aici și nu îmi aduceam și copilul.”
„Avem un loc preferat, unde e chitara și fotoliul. Acolo stai cel mai bine”
„Lucrez aici din 1984, iar doamna cu care am lucrat m-a învățat meserie și m-a făcut să iubesc cartea. Țin minte că îmi doream foarte mult o carte. O primisem aici și i-am spus: «Vai, cartea asta aș vrea să o fac pierdută și să o duc acasă, în biblioteca mea personală.» Atunci eram tânără, iar doamna mi-a spus: Gândește-te că dacă tu o ții la tine, o citești numai tu și stă bine mersi acolo. Dacă râmâne aici o citesc zeci și sute de oameni. Chestia asta m-a făcut să mă gândesc.”
Înainte de a pleca, în bibliotecă intră două eleve. Îmi spun că vin aproape zilnic la bibliotecă. „Ne facem temele împreună. Ne ajută și doamna bibliotecară când nu știm, mai mult la matematică. Ne simțim bine aici, ca acasă. Avem un loc preferat, unde e chitara și fotoliul. Acolo stai cel mai bine. Doamna bibliotecară e bună și wow, nu pot să zic în cuvinte. E foarte apropiată de noi, precum o soră mai mare cu care nu ne certăm”, îmi spun acestea.
Povești din bibliotecă
„Dacă noi nu ieșim cu oferta noastră și nu le ușurăm accesul la informații, nu avem șanse de supraviețuire”
Am plecat din Hipodrom spre Bâlea. După ce am deschis ușa și m-am speriat de sunetul de clopoțel, am întâlnit-o pe doamna Emilia Hîrbea. Cu glas tare și răspicat îmi spune că această meserie este fix ce și-a dorit: „Fac parte din categoria oamenilor care asta și-au dorit. Aveam 12 ani și atunci m-am hotărât că eu mă voi face bibliotecară. Știu că profesorul de istorie a chemat părinții la școală să le spună: «Domnule, trebuie să meargă la facultate». Am terminat liceul, iar la 1 octombrie m-am și angajat. S-au făcut cursuri și la București. Am terminat cu a doua medie pe țară. La vremea aceea, directorul Bibliotecii Naționale s-a zbătut foarte mult să mă prindă la ei.
Nu mi-a plăcut Bucureștiul și am rămas la Sibiu. Acum cred că s-a ajuns la vremea în care venitul material înăbușă pasiunea, chemarea. Probabil mulți din generația noastră și-ar fi dorit să fie bibliotecar. Și la vremea aceea, pe grilele de salarizare, la penultimul loc era cultura și pe ultimul, sportul. Niciodată nu m-au dat banii afară din casă, dar partea de a munci cu cartea a fost întotdeauna cel mai important.
„Biblioteca nu mai e ce vedeam eu la 12 ani”
Acum biblioteca nu mai e ce vedeam eu la 12 ani. Schimbarea a venit în bine. Biblioteca s-a adaptat tot timpul. De la primele tăblițe de argilă, papirus, pergament, hârtie, s-au schimbat suporturille. Și definiția bibliotecii s-a schimbat. Tot timpul s-a îmbogățit. De la intrarea în galaxia Gutemberg și până în zilele noastre, cartea era suportul de informații cel mai căutat. S-au adăugat calculatoarele, a fost și un serviciu, Biblionet, părerea mea este că a venit prea târziu.
La ora actuală nici nu mai ai nevoie de calculator. Pe telefon, tot informație găsești. După dotarea bibliotecilor, știu că noi am avut un cabinet de internet. Nu pot să spun exact numărul de calculatoare, dar erau destule, solicitate de la ora 8 la ora 20. Au apărut tabletele, telefoanele, accesul la rețeaua de internet. Noi am intrat cu aceste calculatoare în epoca în care ele ieșeau din modă.
Biblioteca Astra a fost depozit legal. Asta înseamnă că orice tipăritură de pe suprafața României venea, obligatoriu, într-un exemplar la noi. Așa avem Cioran, Eliade, Noica și destul de bine conservate. Acum, pentru că cititorii noștri au nevoie de timp, se pot accesa, pe suport digital, reviste. Este un program național. Din păcate, nu se înțeleg bibliotecile între ele, toată lumea se apucă de același lucru.
„Accesarea internetului ca socializare a produs o mutație în noi. ”
Accesarea internetului ca socializare a produs o mutație în noi. Ceva asemănător cu apariția tiparului. E o revoluție. Tinerii s-au mutat acolo. Dacă noi nu ieșim cu oferta noastră și nu le ușurăm accesul la informații, nu avem șanse de supraviețuire. Ce faci ca student dacă îți trebuie cartea Arca lui Noe? Știi că ai cursuri până seara la opt, nu mai găsești deschisă biblioteca, și atunci cauți pe internet și găsești. Orice documentare faci, ai nevoie de o bază. Nu poți să apelezi la trecutul recent și la ce urmează, ai nevoie de o cărămidă, astfel nu rezistă construcția”, mărturisește Emilia.
De aici am plecat îndulciți cu o bomboană spre următoarea destinație – Valea Aurie. Situată pe strada Luduș, filiala de aici se află în renovare. Printre cărți și multă treabă, am reușit să vorbesc cu Gabriela Dordea: „O bibliotecă de cartier trebuie să fie un punct forte într-un oraș. Trebuie să existe comunicare între bibliotecă, școală și biserică. Dacă instituțiile comunică între ele bine și mesajul este bine transmis către oameni. După renovare, urmează să avem multe evenimente. O să fie expoziții cu tematică, expoziții generale, dar mai întâi trebuie să iau pulsul cartierului.”
„Trebuie să ai sufletul ca o carte, din care lași să se deschidă paginile frumoase”
În timp ce povesteam, pe ușă intră un băiat, nu avea mai mult de zece ani. Cu glas obosit și obrajii roșii, întreabă dacă e deschis. Pleacă dezamăgit când vine răspunsul negativ.
Până în acest moment, Gabriela a lucrat în sediul central al bibliotecii, la secția adulți. „În primul rând, la bibliotecă vin elevii. Atât pentru lectură obligatorie, cât și pentru alte genuri. Vin și studenți în număr mare. Pe lângă carte găsesc și un ambient, linștea de care au nevoie. Probabil sunt întâmpinați așa cum își doresc, de la zâmbet, pâna la starea de spirit. Un avantaj este și catalogul online al bibliotecii noastre. După renovare, aici va fi o sală cu calculatoare și se poate accesa”, ne spune aceasta.
Tot ea ne mărturisește că bibliotecarul este un om excepțional și perfect normal. „Un om care se pliază după genul cititorului, după categoria de vârstă etc. Trebuie să ai sufletul ca o carte, din care lași să se deschidă paginile frumoase, ca să îi luminezi pe cei care sunt în fața ta, să le oferi informația de care au nevoie, pentru ca omul să plece mulțumit.”
Mulțumită am plecat și eu spre ultima filială a Bibliotecii Astra, cea din Vasile Aaron. Am găsit-o ușor, pe strada Semaforului, rafturile cu cărți se vedeau din stradă. Printre ele se află și Magdalena Iacob, pregătind cărțile pentru casare.
„La o primă vedere, cei care vin aici sau cei care mă întreabă ce înseamnă să fii bibliotecar, au o senzație că e ceva extraordinar, că acolo doar citești. Nu este așa. Presupune munca cu omul, munca cu cititorul, dar presupune și foarte multă muncă în spatele acestei activități, lucruri care nu se văd de public sau se văd doar secvențial. Partea aceasta în care trebuie să pregătești pachetele de cărți pentru casare, există și munca în care trebuie să pregătești cărțile noi pentru a ajunge în mâinile publicului. Trebuie să faci situația cu cititorii, să aranjezi cărțile pe raft și să ordonezi întregul fond de carte ș.a.”, ne spune Magdalena.
„Și la nivel mai sus ar trebui să dăm mai multă importanță culturii și educației”
Pentru ea, biblioteca nu este doar un job: „Biblioteca este un loc plăcut în care găsești absolut tot ce îți dorești pentru sufletul tău. Sunt multe lucruri frumoase care mi-au rămas în suflet. Am făcut multe evenimente educative cu copii și cu adulți. Recent am avut un curs de inițiere în utilizarea calculatorului pentru pensionari, care a durat patru ani. Fiecare grupă venea câte trei luni. A fost o atmosferă minunată, ei se bucurau de aceste cursuri.
A fost un moment frumos și pentru că au fost puși față în față cu persoanele tinere. Au fost voluntari elevi, studenți, care le-au predat. Avem tot felul de activități, în fiecare an premiem cei mai fideli cititori. Mereu am fost interesată să atrag copiii. Un punct în plus este faptul că vizavi de mine este asociația de locatari, iar eu pun tot felul de afișe”, adaugă aceasta.
Magdalena lucrează din anul 2002 la filială și spune că majoritatea cititorilor sunt preșcolarii, școlarii, studenții, apoi o pauză foarte mare și pensionarii. Persoanele active, care sunt în câmpul muncii, sunt foarte puține.
„Celor care vin aici și se plâng că telefonul și calculatorul împiedică procesul lecturii le spun că și friptura dacă îți place, nu o mănânci de cinci ori pe zi, până la urmă te saturi. Speranța mea este ca lumea să vină la bibliotecă, să citească mai mult, din ce am citit pe internet, la noi în țară se citește foarte puțin. Sper ca publicul tânăr să vină mai mult. Îi aștept și pe cei mai în vârstă, dar ei oricum vin, pentru că au crescut cu cultura aceasta, nu o au pe cea a internetului. Poate că și la nivel mai sus ar trebui să dăm mai multă importanță culturii și educației”, încheie Magdalena.
Încheiem și noi turul bibliotecilor de cartier, sperând că v-am făcut curioși de a merge și a căuta biblioteca cea mai apropiată de voi. Tu știi ce mai face biblioteca ta?
Despre primele povești din bibliotecă puteţi citi aici şi aici.
*articol apărut în numărul 6 al revistei Capital Cultural.
