Deşertul Sahara a fost dintotdeauna o provocare pentru caravanele de cămile încărcate cu marfă. Numeroase rute au împânzit nordul Africii pentru a uni principalele centre comerciale. Printre acestea, Zagora se află în extremitatea sud-estică a Marocului, pe valea plină de oaze şi ksar-uri a râului Draa. La marginea oraşului, un semn din alte vremuri arată că până la Timbuktu mai sunt doar 52 de zile. Unul din drumurile trans-Sahariene trecea pe aici, fiind un oraş mic, dar frecventat în trecut de caravane ca avanpost în calea deşertului.
De când mă ştiu am fost atrasă de viaţa în deşert. Am citit căţi, precum Nisipuri Arabe a lui Wilfred Thesiger, am vizionat nenumărate documentare pe National Geographic sau BBC Travel. Deşertul este o atracţie irezistibilă spre care m-am îndreptat întotdeauna. Călăritul unei cămile în deşert mă face să simt eu însumi. În Maroc, am ales să parcurg un circuit destul de restrâns, de numai patru zile şi vreo 60 de kilometri, dar destul de cuprinzător în zona munţilor sud-estici – Jbel Bani, şi a celei mai înalte dune din ţară – Erg Chigaga.
Este prima zi de drumeţie. Nu mai am stare, dar în acelaşi timp mi-este teamă că nu mai fac faţă la temperaturile din zonă, încă destul de ridicate în octombrie. Mă întâlnesc cu ghidul meu, Mohamed şi cu încă o fată, Meryem, în campingul plin de palmieri din Amzerou, unde dormisem peste noapte. Până la intrarea în traseu mergem cu un jeep rablagit şi prăfuit pe drumul care leagă Zagora de Foun Zguid. Oprim la un moment dat lângă şosea, într-o zonă pustie a Parcului Naţional d’Iriqui, acolo unde două cămile şi îngrijitorul lor, Lahssen, ne aşteaptă cu răbdare. În rest nu mai este nimic în jurul nostru. Doar un copac stingher şi multe pietre.
Grupăm bagajele la umbra copacului. Urmează împovorarea cămilelor cu proviziile pentru patru zile, inclusiv corturi, saltele, butelii, aragaz portabil şi multă apă îmbuteliată. Încărcăm la maxim cămilele cu marfa pusă în coşuri mari de nuiele, chiar şi cu o caserolă mare de ouă legată strategic în vârf. Luăm prânzul întârziat pe o rogojină, apoi pornim la drum şi traversăm platoul vast până la munte.
Platoul Faija se întinde la baza munţilor Jbel Bani, nişte munţi micuţi, cu un teren stâncos arid. Urcăm pe jos până în şaua Oum Laachar pe o căldură copleşitoare. La 40 de grade apa caldă nu ţine de sete. Din şaua respectivă coborâm uşor călărind pe cămile în lungul văii Oued Lemhasser până la oaza Tighrghrin, unde se află o fântână lângă care campăm. Adăpăm cămilele şi Lahssen le leagă picioarele pentru a paşte în voie uscături prin zonă. Cortul de bucătărie ne reuneşte seara la o mâncare marocană – tajine, cu carne de miel, şi nelipsitul ceai de mentă.
A doua zi traseul urmează firul văii Ouad Mhasser, o vale lungă şi sinuoasă care ne apropie de graniţa cu Algeria. Observ totul din şaua improvizată a cămilei. Copitele mari lasă urme regulate afundându-se uşor în nisipul fin, în timp ce mersul legănat îmi dezvăluie un ritm de viaţă pe atât de lent pe cât o cere clima locului. Totul este în echilibru în deşert, de la permutările nomazilor la rezistenţa cămilelor.
Călărim toată dimineaţa până la tabara unei familii de nomazi, amplasată lângă o oază, Afrokh. Ne întâmpină o femeie cu mulţi copii mici, inclusiv unul purtat în spate. Aici facem o pauză mai lungă, fiind serviţi cu ceai marocan făcut pe jar, curmale scorojite de la oaza din apropiere, lapte şi unt de capră proaspete, şi pâine caldă tocmai coaptă.
Nomazii stau în munţii înalţi pe timpul verii toride şi vin în zonele deşertice doar de toamna până primăvara. Tabăra şi-o aleg lângă o oază unde există o sursă de apă permanentă şi totul este verde, astfel încât caprele lor au ce mânca. Îşi iau alimentele de bază din localitatea cea mai apropiată, ducându-se la cumpărături cu cămilele sau cu măgarii. Tabăra lor are câteva colibe din bolovani, dar şi un mare cort berber plin cu de toate. Una dintre colibe este de fapt bucătăria, diferită de restul prin faptul că are un cuptor din pământ construit direct pe sol.
Consider că stilul lor de viaţă are un specific unic. Prin prisma durităţii sale nu poate exista în afara echilibrului dintre acceptarea condiţiilor locale şi perseverenţa locuitorilor săi temporari. Este un stil de viaţă adaptat locului şi bine conturat prin prezenţa unor constante de-a lungul timpului care îi dau o identitate aparte: duritate, perseverenţă şi acceptare.
Intru în aşa-zisa bucătărie pentru a vedea cum se face pâinea. O copiliţă stă ghemuită pe vine cu ochii aţintiţi la jarul dintr-un cuptor. Pâinile sunt de fapt nişte bucăţi rotunde destul de mari de aluat pregătit în prealabil, acoperite cu o pânză din care sunt sustrase cu nişte beţe pentru a fi introduse cu repeziciune în cuptor pe un blat metalic. Copila manevrează pâinea cu o viteză remarcabilă, o întoarce pe ambele feţe, apoi o trânteşte la fel de repede într-o altă pânză. Pâinea este gata pentru a fi servită fumegând. Cu un astfel de tratament este greu să părăsim tabară nomadă, dar mai avem drum lung până la dunele de nisip.
După ce valea Oued Mhasser iese din strâmtoarea munţilor, ne aşezăm să luăm prânzul, apoi ne continuăm drumul spre faimoasa Erg Chigaga, lăsând în urmă munţii Jbel Bani. Terenul stâncos începe să devină nisipos pe nesimţite. Cămilele încep să se afunde în nisip, fiind ghidate printre micile dune pentru a li se diminua efortul. Ajungem la o fântănă betonată, unde refacem proviziile de apă pentru gătit, apoi stabilim tabara de corturi undeva într-o mică depresiune între dunele de nisip. La cină servim o omletă cu specific berber, foarte condimentată şi tradiţionala supă marocană de legume harira.
Răsăritul celei de-a treia zi mă găseşte în vârful celei mai înalte dune din Maroc. De la înălţimea celor 300 de metri se vede tot lanţul de dune care se întinde de-a lungul a 40 de kilometri. Crestele de nisip sunt neatinse la primele ore ale dimineţii şi numai urmele vântului lăsă striaţii pe suprafaţa de nisip. Mici tabere semi-permanente se văd sau se aud prin zonă, ascunse printre dune. În vecinătate, este chiar şi un mic spital pentru turişti, deschis de către un american într-o incintă precar zidită.
Când ne întoarcem la tabără, cămilele sunt aproape gata de drum. Plecăm paralel cu lanţul dunelor de nisip, îndreptându-ne spre o altă zonă de dune, Bogarne. Călărim pe cămile până la orele amiezii, când ne oprim sub un copac pentru prânz în Ouad Laatche. Este foarte cald şi, cum ne oprim, toate muştele sunt pe noi. Alte mici caravane sunt oprite tot pentru prânz la umbra altor copaci. Mâncăm orez cu linte şi rodii, aşteptăm să treacă valul de căldură, în timp ce câţiva măgari sălbatici răcnesc prin zonă, bucurându-se de resturile de mâncare lăsate de oameni.
Dup-amiaza mai avem puţin de mers până la grupul de dune din Bogarne. Montăm tabăra chiar înainte de asfinţitul soarelui la baza acestora. Urc singură la apus în vârful nisipurilor. Din coama firavă a dunelor scurgerea timpului pare nesfârşită. Soarele apune aducând o ceaţă ca de catifea care se aşează domol peste dunele fine. La adăpostul nisipurilor, micuţa noastră tabără prinde viaţă, având din nou la cină supa harira şi tajine de miel. Surpriza serii este însă pâinea coaptă direct în nisip de către Lahssen, un obicei practicat în zonă în lipsa unui cuptor.
În ultima zi de drum regret că voi părăsi deşertul, dar mă şi bucur că voi face în sfârşit un duş. Mergem către sud, temperatura creşte din ce în ce mai mult. Cu mersul tărăgănat al cămilelor ajungem pe o căldură insuportabilă în Ouad Naeme, o întindere numai cu pietre, mici dune şi câţiva copaci. Nimic în rest. O turmă cu sute de cămile nomade traversează orizontul în timp ce se porneşte o furtună de nisip. Mâncăm repede o salată de crudităţi ornată totuşi cu portocale şi ne punem la adăpost în aşteptarea jeep-ului de la M’Hamid.
Aşteptarea jeep-ului este destul de lungă. Suntem pe unul din nenumăratele drumuri din întinderea deşertică, fără puncte de reper concrete. Aparatura tehnică nu este foarte precisă, dar într-un final vedem un tânăr cu un turban lung care coboară dintr-un jeep. Încărcăm repede bagajele eliberând cămilele de povara apăsătoare. Lahssen va veni pe jos cu cămilele, în timp ce noi vom merge până în oraşul de frontieră M’Hamid Lghzlan. Noaptea dormim într-un camping cu căsuţe din pământ şi un cort berber ca restaurant. Duşurile sunt binecuvântarea serii, cu apă rece totuşi, precum şi ultima tajine, cu pui de data aceasta.
Odată cu reintrarea în civilizaţie se duce o parte din intensitatea experienţei, rămâne profunzimea trăirilor şi amintirea locurilor cu o amprentă puternică. Deşi este o încercare dură, o astfel de drumeţie este plină de înţelesuri şi învăţăminte, pe care eu le interpretez şi le integrez în viaţa mea. Sunt curioasă cum o să fie următoarea mea experienţă în deşert şi ce anume voi mai învăţa.
