de Diana Nechit
Acum 30 de ani am început să fac parte, ca voluntar și traducător, din cea mai tare experiență a vieții mele culturale, teatrale, dar și personale, experiența FITS, pe atunci Festivalul de Teatru Tânăr Profesionist.
Pentru tânăra studentă de 20 de ani de la Litere, dintr-un oraș universitar cu o istorie recentă, fără dinamica culturală de astăzi, un univers nou se deschidea: spectacole și companii de teatru despre care auzisem sau doar citisem, personalități ale actualității culturale, școli de teatru din Europa, o efervescență creatoare și o poftă de viață, de întâlnire cu celălalt, absolut molipsitoare.
Dar dincolo de noutatea spectacolului contemporan vivant, dincolo de lecția deschisă de spectacologie și dramaturgie, pe atunci s-a conturat dragostea mea pentru traducerea pentru teatru, dar și înțelegerea unor resorturi și mecanisme terminologice și traductologice care s-au sedimentat în timp, în cabina de traducere, în timpul conferințelor.
Exersam în zece zile mai multă franceză și italiană decât într-un an la cursuri. Nu pierdeam nici o conferință și nici un spectacol și, cam de atunci, am înțeles că teatrul, cinematografia se învață și din cărți, dar mai ales din aceste experiențe de spectator avizat, care crește an de an prin aceste contacte vii, nealterate de nici un fel de îngrădire estetică, ideologică.
Profesorii mei știau că dispar de la facultate, dar înțelegeau și aprobau „nebunia” mea cu teatrul. De ceva ani, vreo 20 să fie, particip în mod legal! Dacă nu aș fi avut această experiență festivalieră, dacă nu aș fi ascultat mii de conferințe și interviuri, dacă nu aș fi prins idei pe care să le dezvolt apoi prin propriile lecturi, nu aș fi avut poate gustul și curajul de a scrie, de a face o profesie din bucuria pentru teatru, pentru spectacol în general.
Am citit și încă citesc cărți de specialitate, cred în importanța copleșitoare a documentării, a instruirii continue, dar fără această extensie vie cu spectacolul, cu reprezentația, cu lectura în sine, nu ar însemna mare lucru. De ani buni scriu pentru revista oficială a festivalului, „Aplauze”, exercițiu de stil și mai ales de „anduranță” în cronica de spectacol, care mi-a fasonat și mi-a cizelat scriitura, mi-a înfrânt acea frică a paginii albe și mi-a dat curajul conciziei și a eliminării „balastului” metaforic.
E foarte greu să concentrezi în câteva paragrafe o experiență de 30 de ani: de la întâlniri neașteptate, providențiale, de la relații privilegiate, cum a fost cea cu inegalabilul și regretatul George Banu, care mi-a acordat de nenumărate ori onoarea de a-i traduce cuvintele, adevărate crâmpeie din „memoria teatrului”, la acele momente, când încerci să-ți ții respirația în întunericul sălii de spectacol, pentru că știi și simți că asiști la o experiență teatrală și estetică copleșitoare, toate amintirile se concentrează pe puterea de a recepta și de a conserva inefabilul și imediatețea actului spectacular în toate extensiile lui.
Persoane cu care am inițiat proiecte, cu care am legat prietenii, așa cum este și Antologia de teatru francofon, inspirată de geniul editorial al lui Emile Lansman, omul care a avut încredere în capacitatea noastră de a selecta din varietatea de forme și tematici pe care discursul dramatic contemporan le presupune, dar mai ales de a reda oralitatea, imediatețea textului de teatru, de a (re)crea în limba română vocile teatrului francofon: belgian, canadian, african, magrebian…
Din 2017 până astăzi, peste 60 de texte de teatru traduse, de la teatru pentru public tânăr, la reactualizări ale miturilor, la vocile feminine emergente ale teatrului contemporan, texte care vin să completeze o nevoie, atât editorială, cât și dramaturgică, tematică.
Bucurați-vă de teatru, furați cuvinte, imagini și emoții și creșteți prin și odată cu acest minunat festival, care continuă să rezoneze cu unicitatea fiecăruia dintre noi, dar și cu diversitatea spectacolului contemporan.
