În fiecare comunitate există oameni care caută să ajungă în vârful piramidei sociale, să iasă în evidenţă şi să acapareze atenţia semenilor şi există oameni care preferă să lucreze din umbră la binele colectiv, care fac lucruri excepţionale cu modestie, altruism şi responsabilitate. Un astfel de om este medicul Maria Livia Ognean, şefa Secţiei de Neonatologie din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Sibiu, conf. univ. dr. al Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii „Lucian Blaga˝ din Sibiu.
Sunteţi o persoană foarte implicată în viaţa comunităţii. Aţi înfiinţat chiar o asociaţie care sprijină Secţia de Neonatologie a Spitalului Judeţean din Sibiu. Cum a apărut ideea asociaţiei Baby Care, pentru care aţi participat an de an la Maratonul Sibiului încercând să atrageţi fonduri ca să le fie bine micuţilor născuţi prematur?
Începuturile nu au fost nicidecum de mare succes. Când a apărut acea lege privind posibilitatea de a dona 2% din impozitul pe profit, ne-am gândit că am putea să adunăm bănuţii aceştia de la personalul din secţie şi să încercăm cu ei să cârpim pe aici, pe colo, ce aveam nevoie şi timp de câţiva ani buni, din 2006 până în 2013, practic, asta am făcut. Din asociaţie fac parte medicii, asistenţii din secţie şi câţiva părinţi. Donaţiile le-am adunat în special de la noi, personalul, şi de la colegii din obstetrică. Astfel, în câţiva ani de zile am reuşit chiar şi aşa, cu puţini bănuţi, să schimbăm faţa secţiei.
Am citit într- un alt interviu că le-ați sugerat părinților care încercau să vă ofere atenții sau chiar bani pentru servicii medicale să direcționeze banii spre această asociație, o idee minunată de altfel.
Da, la noi din știința mea, aproape niciodată nu a funcționat varianta cu plicul și într-adevăr, când am avut asociația și au existat părinți care au dorit să ofere bani, le-am recomandat că să facă donații în asociație, pentru ca și alți copii să se bucure de o îngrijire cât mai bună. Îmi aduc aminte că la un moment dat venise un copil transferat de la Alba. Era cu mama, mătușa și tata. Tata voia să ne dea un plic cu bani și am încercat să le explic varianta aceasta: ca la sfârșit, când vor pleca, dacă vor fi mulțumiți să facă o donație. Mătușa era siderată. Spunea că nu mai auzise așa ceva. Între timp lumea s-a mai obișnuit. Din păcate, în acest moment este chiar ilegal să faci această recomandare.
Cum așa? Să fie ilegal să faci o sugestie, atâta timp cât asociația încearcă prin diverse mijloace de promovare să strângă bani…?
Da, în acest moment nu le mai spun părinților să doneze, fiindcă nu am voie să o fac. Nici mie nu mi se pare normal.
Au existat părinţi care au încercat să se implice mai activ în asociaţie, tocmai pentru că au simţit un sentiment de recunoştinţă?
Da, în anul 2013, cam atunci a fost declicul, am avut o serie de mame extrem de dornice să facă ceva mai mult, ceea ce a coincis şi cu faptul că soţul uneia dintre colegele noastre a vizitat pentru prima dată secţia. El nu dorise să vină până atunci să vadă unde lucrează soţia lui, pentru că era mai slab de înger şi evita să vadă copii bolnavi. Dar când a urcat pentru prima dată în secţie, ne-a spus: „Nu e posibil să treacă lumea prin faţa spitalului fără să ştie ce faceţi voi aici˝. Admiraţia lui, cumulată cu iniţiativa mamelor din perioada respectivă, ne-au determinat să luăm decizia de a ne face mai cunoscuţi şi prima mare oportunitate a fost Maratonul Sibiului. Am alergat în anul acela, apoi am continuat şi în anii următori şi am scris şi alte proiecte pe care le-am câştigat.
Obișnuiți să colaborați și cu alte asociații și chiar cu medici din străinătate. În ce fel vă ajută toate aceste relații pe care le-ați creat în timp?
În primul și în primul rând colaborăm cu Asociația Mâini Unite, cu organizatia EMMA si cu Asociația Unii Pentru Alții. Sunt toate trei organizații din Sibiu al căror scop este același: copilul, sănătatea acestuia, bunăstarea lui. Cu acestea colaborăm în special la Maratonul Sibiului, dar nu numai. La nivel național colaborăm cu Salvați Copiii, inclusiv la scrierea de broșuri și organizarea de evenimente și cu încă două organizații de părinți de prematuri de data aceasta, care de asemenea încearcă să ajute maternitățile din țară prin diverse mijloace: Asociația Prematurilor și Asociația Unu și Unu. La nivel internațional aș putea spune că suntem un fel de copii ai spitalului de copii din Iowa, S.U.A. Aproape toți medicii specialiști ai secției noastre au trecut pe acolo s-au instruit, iar profesorul de acolo vine aproape anual la noi și ne ajută ori de câte ori avem nevoie.
Cum se poziționează secția de neonatologie a Spitalului Județean din Sibiu vizavi de alte secții din țară și vizavi de cele din afară?
În țară sunt 23 de centre regionale. Îngrijirea mamei și a nou-născutului în România e pe trei nivele de competență și de dotare: sunt unități de nivelul I, cum este de exemplu cea de la Mediaș, unde sunt îngrijiți doar copiii născuți la termen, cu greutatea peste 2500 de gr., sunt maternități de gradul II (cea mai apropiată de Sibiu este cea de la Alba), care pot îngriji nou-născuți cu probleme diferite de sănătate, până în 1500 de gr, dar dacă au nevoie de ventilație sau de îngrijiri mai specifice atunci îi transferăm și la noi, chiar dacă au peste 1 kg și jumătate, și există maternități regionale, cum e a noastră, care primesc copiii din maternitățile arondate și îngrijesc orice tip de afecțiune neonatală, pentru că cele chirurgicale sigur, ajung în chirurgie. Îi stabilizăm și îi trimitem acolo. În România există 23 de astfel de maternități. Cred că suntem printre cele mai bune, fară modestie, cel puțin prin prisma rezultatelor iar prin prisma dotărilor suntem la nivel european.
Deci au mai multe șanse micuții care ajung aici să supraviețuiască față de cei din alte centre din țară…
Foarte mult contează unde se nasc copiii. Recomandările ghidurilor naționale este ca cei din sarcinile cu risc să se nască în maternitățile care pot de la bun început să acorde îngrijirile necesare, pentru că nu e totuna să te naști la 24 de săptămâni la Mediaș sau la Sibiu. Transportul postnatal prezintă niște riscuri deosebite. Plus că în maternitățile de nivel I și II nu există nici competențele și nici aparatele necesare pentru a susține, de exemplu, un nou născut prematur de la naștere în condiții optime.
Aveţi cazuri de bebeluşi care v-au impresionat prin faptul că au reuşit să depăşească situaţia dificilă de la naştere?
Eu tot asta spun, că putem şi noi să învăţăm de la ei, pentru că e incredibil câtă putere au şi cât luptă ca să trăiască. Sigur că sunt copii care ne rămân în minte. În general, cei care ne muncesc cel mai mult, pentru că depunem cel mai mult efort. Am avut un copil, de curând, care a plecat acasă la un an fără o zi. Nu ţi-e totuna. Era ca şi al nostru. E mult mai mult decât perioada neonatală. Practic, primul an de viaţă l-a petrecut în maternitate. În primele nouă luni de zile a fost dependent de un aparat de respiraţie. Au fost nenumărate momente în care nu am crezut că va supravieţui. Iată că e bine, merge, e frumos, isteţ.
A reușit să ajungă la greutatea unui copil de vârsta lui?
Nu are cum. În general prematurii aceștia foarte mici ajung din urmă copiii care s-au născut la termen odată cu ei în ani de zile. În principiu noi ne dorim ca măcar din punct de vedere cognitiv, motor, la vârsta de doi ani să îi ajungă din urmă pe ceilalți, dar greutatea, înălțimea pot fi afectate destul de mult.
–Statistic vorbind de la începutul carierei dumneavoastră în Spitalul Județean și până astăzi a crescut procentul bebelușilor care reușesc să supraviețuiască?
Evident. A crescut rata de supraviețuire la vârste de gestație foarte mici. Acum 25 de ani nici nu ne gândeam să supraviețuiască copii de 24 de săptămâni. Atunci era extraordinar că supraviețuiau cei de 28 de săptămâni. Și a crescut calitatea supraviețuirii. Cu ani în urmă toți copiii când pleacau de la noi plecau direct la recuperare, fiindcă toți aveau complicații neurologice. Astazi nu mai e așa. Îi trimitem la recuperare doar pe cei care într-adevăr au probleme și aceștia sunt mult mai puțini.
Spre deosebire de alte sectoare medicale, simţiţi că neonatologia este văduvită în ceea ce priveşte dotarea cu echipamente, sau poate chiar în privinţa personalului medical? Cum vedeţi lucrurile la nivel de sistem?
În privinţa dotării, în primul şi în primul rând, la nivel de guvern, de minister, pot să spun că este o lipsă acută de viziune. Nou-născutul şi mama nu au fost o prioritate în ultimii ani sub nicio formă. Este un program naţional pentru susţinerea terapiilor intensive, aşa cum aveam noi. În general, fondurile scad semnificativ de la un an la altul. Cresc un pic în anul alegerilor, după care o iau din nou la vale. Dar acei bani sunt strict limitaţi pentru achiziţionarea de consumabile, nici gând de echipamente. Ultimele dotări cu echipamente le-am avut în 2009, iar aparatele au o anumită durată de viaţă, se strică, la un moment dat. Singura instituţie la nivel naţional preocupată de natalitate şi morbiditate este Salvaţi Copiii…
Care e un ONG…
Care este o organizaţie non-guvernamentală, dar la nivel de minister nu există nicio preocupare pentru asta. Au existat programe româno-elveţiene, româno-americane, dar care nu au implicat ministerul. Una din 7-8 mame este minoră aici, în Sibiu. România este pe locul întâi în Europa ca număr de mame minore. Suntem pe locul întâi la mame sub 14 ani. Dar nici măcar la nivel local nu există o preocupare pentru asta, ca atare, da, neonatologia este o specialitate văduvită, ca să zic aşa. Din punctul de vedere al personalului există o legislaţie învechită privind normarea. Nu e normal să am în terapie intensivă o asistentă la 4-5 copii intubaţi. Apropo de plecări în Elveția, acolo un copil intubat era îngrijit de o asistentă. Poate că nu trăim în luxul din Elveția, dar măcar una la doi copii ar trebui să fie. În ceea ce privește personalul din secțiile de neonatologie un lucru e foarte clar: dacă nu îți e drag și nu îți plac copiii, nu poți lucra. Dar pot să vă spun că avem un turnover foarte redus, în sensul că la noi în secție cine vine cam rămâne.
Contează probabil și atmosfera de lucru…
Suntem obișnuiți să lucrăm în echipă.
Cât de importantă este educaţia părinţilor înainte de naşterea copilului?
Zilele acestea ne demonstrează că nici nu are rost să ne gândim la educaţia părinţilor, câtă vreme nu avem educaţie în ansamblu. Dacă stăm să ne uităm pe stradă constatăm că de fapt ne lipseşte educaţia în general, şi nu mă refer la educaţia pentru sănătate. Ne lipsesc cunoştinţele generale, bunul simţ de a recunoaşte că nu ştim lucruri, nu ştim de unde să ne informăm corect, nu ştim să îi apreciem pe cei care au cunoştinţele. Noi am ţinut programul Şcoala Părinţilor. Era incitant, părinţii erau interesaţi, aveau întrebări, dar trăgând linie, de fiecare dată constatam că cei care veneau la Şcoala Părinţilor erau cei care îşi permiteau să o facă, iar cei care au mai multă nevoie nu vin niciodată, că nu îşi permit să o facă. Şi ajungem din nou la nevoia de programe guvernamentale sau locale.
…care ar trebui să sprijine categoriile vulnerabile…
Noi am discutat cu cei de la Salvaţi Copiii şi am propus să instruim asistenţii sociali şi maternali din judeţ. E greu să aduci la cursuri oameni amărâţi de la ţară, sau femei care au 5-6 copii, dar poţi să îi instruieşti pe cei care se duc la ei acasă, să ţii cursuri pentru aceştia şi ei să ducă informaţia mai departe. Am făcut propunerea, dar aşa a rămas…
În perioada pandemiei v-aţi confruntat cu provocări mai mari?
Teama este cea mai mare provocare şi probabil că asta ne-a stăpânit destul de multă vreme, până când am început să realizăm că în primul şi în primul rând, trebuie să protejăm mama, nou-născutul şi să ne protejăm pe noi. M-am gândit de multe ori că dacă într-adevăr pandemia asta este o pedeapsă pentru ceea ce facem rău noi, oamenii, pe pământ, atunci cu certitudine nou-născuţii au fost scutiţi. Sunt cazuri citate în literatură, de copii sau gravide, care s-au îmbolnăvit de COVID, de cele mai multe ori a coincis cu naşterea prematură, (fiindcă mama cu COVID riscă să nască prematur), dar în general nu au fost cazuri complicate. Problema cea mai mare a fost să ne obişnuim să lucrăm cu precauţie, cu circuite, pentru că în momentul în care ai nou-născut şi mamă pozitivi, personalul trebuie împărţit şi o asistentă este blocată în sectorul respectiv.
Aveți cazuri în care părinții au venit cu copiii mai măricei, să îi vedeți? Ați mai păstrat legătura?
Vin în acest cabinet pentru consult și monitorizare până la vârsta de doi ani, prin contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, dar și aici avem aceeași problemă: vin părinții care își permit să plătească drumul până la Sibiu. Acum, cu pandemia, ne-am oprit, dar în principiu pe 17 noiembrie, în fiecare an, de Ziua Prematurului, noi facem o întâlnire cu foștii noștri pacienți.
Acum, dacă v-aţi întoarce înapoi în timp, vă puteţi imagina alegând altă profesie sau specializare?
Niciodată. Nu că aş fi ştiut ce am ales în momentul în care am ales, pentru că toate alegerile mele, care au dus într-un final la neonatologie, au fost în mare parte inconştiente.
Credeți că este și o chestiune de destin?
Probabil. Nu îmi aduc aminte decât că în liceu îmi doream să studiez limbi străine și în clasa a XII-a am schimbat opțiunea și am început să învăț pentru medicină. Am terminat facultatea, am dat rezidențiat pe pediatrie, am ales nou-născuții, în condițiile în care în facultate nu văzusem decât la naștere niște nou-născuți, pentru că la Târgu Mureș la vremea respectivă după ce se năștea copilul o asistenta îl înșfăca și mergea cu el într-o altă cameră.
Poate v-a ales şi meseria pe dumneavoastră…
Nu ştiu, dar a fost dragoste la prima vedere, asta e sigur, pentru că în momentul în care am intrat într-o secţie de nou-născuţi, am ştiut că acolo îmi este locul.
*Articol publicat în varianta tipărită a Capital Cultural, nr. 30.
