După ce treci de Cetatea Ika, la marginea satului Cernatul de Sus din județul Covasna, acolo unde doar zgomotul căruțelor mai sparge liniștea naturii, dai peste o poartă secuiască, din lemn masiv. Dacă îndrăznești să strigi la poarta, preotul László Szőcs iese zâmbind și te face să crezi că erai așteptat de mult timp.
Zdrobești zăpada de sub picioare și intri în curtea Centrului turistic Malomkert care devine atât în zilele de vară, cât și în cele de iarnă un refugiu pentru turiștii care vor să trăiască ca pe vremuri, într-o lume fără televizor, internet sau semnal la telefon. Oaspeții sunt cazați într-una dintre cele trei case secuiești și, pe parcursul șederii, pot învăța cum să gătească gulaș, kürtőskalács sau alte bucate secuiești. Uneori, doamna Ilona Szőcs le pregătește turiștilor un traseu labirintic prin sat, pe care, dacă aceștia îl urmează, vor ajunge să găsească diverse ingrediente sau să facă activități precum mulsul oilor ori prepararea brânzei.
Odată intrat în curtea centrului, privirea ți-o ațintești spre roata de la o moară veche care învârte în neștire apa în care se oglindește stratul de zăpadă de la ultima ninsoare. Tot pe dreapta, imediat de cum ai intrat, o căsuță bătrânească, îmbrăcată într-un strat de var albastru, te atrage spre ea. Grădina se continuă cu un pârâu care întâlnește în cale câțiva copaci fără frunze și care se pierde în neantul alb. Pe partea stânga, un șir de trei căsuțe secuiești stau aliniate, cuminți, așteptând să le treci pragul. Domnul László te trage ușor de braț și te invită în clădirea înaltă, care seamănă cu un hambar, dar în care nu găsești animale și fân, ci o sobă mare, construită din cărămidă, și câteva mese aranjate. Doamna Ilona Szőcs, o femeie la fel de veselă ca soțul acesteia, îți urează bun-venit și îți oferă un scaun și, pentru că știe că ești aproape înghețat din cauza vremii, te lasă să te ghemuiești lângă soba în care vezi cum lemnele se transformă în cenușă. Soția preotului începe să-ți spună povestea locului, nu înainte de a te invita să guști din bucatele tradiționale pe care ți le-a înșirat pe masă.
Familia Szőcs a fost mereu preocupată de tradițiile secuiești, de împărtășirea valorilor de la sat turiștilor curioși și de aflarea trecutului. Aceste pasiuni le-a îmbinat cu bunătatea, cu ajutorul pe care nu s-au abținut să-l ofere copiilor cu nevoie speciale din zonă. Fiind interesați și de dezvoltarea turismului local, au început să-i învețe pe copii cum să organizeze tururi ghidate turiștilor care veneau să vadă morile din sat. Într-o zi de vară, a adunat peste 20 de copii cu nevoie speciale, alături de care doamna Ilona și fiul acesteia au dormit, în serile călduroase, în moara de lângă cetatea Ika. „Mamă, hai să facem ceva cu locul acesta, să le arătăm și altora ce frumusețe este aici. Este păcat să păstrăm doar pentru noi”, i-a spus fiul, într-o dimineață, doamnei Ilona. Așa că au cumpărat pământul pe care luase naștere un paradis al naturii și au dat anunț la ziar că sunt în căutarea unui hambar vechi. La scurt timp, au găsit ceea ce căutau, au mers la fața locului, au numerotat fiecare bucată de lemn, au demontat hambarul și l-au reasamblat lângă moara pe care au și renovat-o. Lumea a început să afle de ideea familiei de a construi un centru turistic rural și unii s-au alăturat acestei idei. „Una dintre case, cea de la Mereni, a fost donată de doi americani cărora le-a plăcut ce facem. Imediat, am adus alte două case secuiești”, povestește doamna Ilona. Pe parcursul construcțiilor au avut sprijinul și altor asociații și au reușit să acceseze și fonduri europene. Așa se face, că astăzi, centrul turistic Malomkert poate găzdui 52 de turiști care vor să experimenteze un stil de viață tradițional.
Când povestea doamnei Szőcs ajunge la zi, preotul îți spune să-l urmezi ca să-ți arate toate camerele și să-ți facă un tur ghidat în care nu o să întâlnești nicio urmă de tehnologie. Paturile sunt acoperite cu mai multe straturi de pături, iar pe o noptieră, o lumânare așteaptă să fie aprinsă la fel cum Biblia de pe masă așteaptă să fie deschisă. Ferestrele sunt mari pentru a lăsa cât mai mult lumină naturală să intre în cameră. Liniștea este la ea acasă, fiind deranjată, din când în când, de zgomotul pe care-l faci în timp ce urci sau cobori treptele scărilor.
Dacă vrei să rămâi peste noapte, îți poți alege o cameră și mai apoi te poți retrage tot în hambar pentru a te hrăni cu poveștile despre morari și morărițe și despre tradiții pe care doamna Ilona ți le spune cu patos și nerăbdare. În jurul tău, încep să apară mai mulți oameni, zărești o femeie tăcută, care își adună pe una dintre mese mai multe ingrediente: făină, lapte, unt, coajă de lămâie.
Stăpâna casei te „atenționează” că vei descoperi cum se pregătește cozonacul secuiesc sau kürtőskalács. Lângă sobă ai observat de când ai intrat o covată în care se odihnește aluatul din care va ieși, mai apoi, pâinea cu cartofi, iar acum soția preotului îți spune că vei afla și cum se prepară pâinea. Îți freci mâinile, ești nerăbdător și începi să te învârți prin jurul femeii de etnie maghiară care frământă aluatul pentru colacul secuiesc. Îi pui zeci de întrebării unguroaicei, însă doamna Ilona îți spune că femeia nu înțelege deloc limba română. „Mulți oameni de aici nu știu limba română, au învățat-o la școală, însă nu au avut unde s-o folosească și au uitat-o. Degeaba ai învățat limba română, dacă nu mergi mai departe de Brașov ca să o vorbești”, îți spune soția preotului, în timp ce se apropie de tine ca să-ți explice ce nu ai înțeles.
După o oră, timp pe care nu l-ați simțit cum a trecut, toată lumea iese afară și se adună în fața cuptorului lat de doi metri, în care scânteile fierbinți se izbesc de pereții interiori din cărămidă dură. „Când focul pocnește înseamnă că temperatura este numai bună și putem pune pâinea la copt”, îți spune soția preotului. Femeia de etnie maghiară, îmbrăcată într-o bluză roșie acoperită de șorțul albăstrui cu dantelă albă, aduce coșurile cu aluat și le așază pe o masă de lângă cuptor. Un băiat tânăr răstoarnă aluatul pe lopata din lemn pe care o ține cu forță unguroaica și, într-un final, pâinea lasă frigul și întâlnește căldura înăbușitoare din cuptor. Între timp și aluatul cozonacului secuiesc a crescut și poate fi înșirat pe bățul special.
Băiatul aduce grătarul, îl pune în zăpadă, aprinde focul și pregătește jarul. Femeia unge lemnul încălzit cu unt și așază aluatul cu atenție. Ca să nu simți că stai degeaba, ajuți și tu cum poți, apuci de capăt un astfel de lemn pe care se află cozonacul secuiesc și începi să-l învârți deasupra jarului. Cea mai bună dovadă a trecerii timpului ți se arată în fața ochilor căci vezi cum aluatul prinde culoare, cum zahărul se topește și cum mirosul începe să-ți facă în ciudă. Când obții o culoare uniformă, poți scoate colacul și, după ce se răcește puțin, începi să te înfrupți din el. Te simți mândru că ai reușit să-ți pregătești propriul cozonac secuiesc pe care l-ai văzut, până acum, doar la târguri și o iei de la capăt cu altul până se termină aluatul din ligheanul albastru. Între timp, trec alte două ore și te așezi lângă cuptor ca să vezi cum arată pâinea cu cartofi. O vezi neagră și îți spui în gând să s-a ars, te faci că nu observi ca nu cumva să deranjezi gazda și parcă îți vine să-i zici câteva vorbe de încurajare femeii care nu vorbește limba română, însă știi că poate nu te înțelege și taci.
Femeia scoate pâinea neagră, pe care o asociezi cu o bucată mare de cărbune, o ține într-o mână și în cealaltă ia un fel de lamă groasă din fier pe care o folosește ca să „bată” pâinea. O lovește pe toate părțile și din pâine încep să sară bucăți subțiri de coajă neagră, lăsând la vedere o coajă maronie, din care ies aburi. După ce pâinea a scăpat de toată arsura, femeia o netezește cu o pilă cu zimți mari care-i oferă uniformitate și finețe coji. Aproape că nu îți vine să crezi în ce s-a transformat „cărbunele” și acum devii nerăbdător să guști din pâine. Într-o mână ții șiruri fierbinți din cozonacul secuiesc și în cealaltă o bucată de pâine și mergi cu ele până la soba din hambar ca să-ți încălzești picioarele. Doamna Ilona, care te-a vegheat până acum și care nu te-a lipsit de istorisirile pe care le-ai ascultat cu atâta poftă, îți zâmbește și începe să-ți recomande locurile pe care le poți vizita în zonă: Muzeul Haszmann Pál, Cetatea Ika sau Biserica Reformată Fortificată.
Peste câteva ore, te trezești că mănânci o ciorbă gulaș, pe care nu știi când și cine a pregătit-o, dar pe care o lauzi cu voce tare. „Moara este acum comoara noastră. În sat au existat 34 de mori, însă, din cauza apariției electricității, ele au fost lăsate baltă și ușor-ușor au dispărut. Acum mai există doar două mori”, îți zice doamna Szőcs, iar corpul acesteia este mișcat de un oftat adânc. Acum chiar îți dai seama că ultimele ore le-ai trăit așa cum le trăiau bunicii tăi, că ai uitat de telefonul din buzunar care oricum nu are deloc semnal și că ai vrea să rămâi în acest loc cât mai mult. Încă nu l-ai cunoscut pe fiul doamnei Ilona, dar îi mulțumești pentru ideea pe care a avut-o și-ți spui că și generația ta are ceva bun în ea și că până la urmă tot trecutul te face să te simți mai aproape de ceea ce ești cu adevărat. „Tinerii sunt diferiți, sunt pentru lumea asta”, îți spune doamna Ilona și nu poți decât să-i dai dreptate.
***
Când pleci de la Malomkert, vorbele doamnei Szőcs încă îți răsună și parcă acum au mai mult sens. „Să dea Dumnezeu ca cei care vor intra în Malomkert să își aducă grâul, tristețea și să le macine în moara, să își protejeze sufletul”. Grâu nu ai adus cu tine, dar cu siguranță sentimentele care te măcinau le-ai zdrobit în moară, iar făina lor a fost ridicată de vânt, încă de când te-a primit preotul în acest loc a lui Dumnezeu.
text și foto: Ionuț Teoderașcu, membru „Zig Zag prin România”