de Anca Mureșan

A spus cîndva că o coloană sonoră bună nu poate salva un film prost. Însă ne-a demonstrat de cîteva ori că o coloană sonoră bună poate transforma un film obișnuit într-unul obligatoriu de văzut. Atît de mult contează o coloană sonoră sclipitoare încît nu de puține ori filme excelente au devenit capodopere și datorită muzicii pe care el compus-o.

Alegerea compozitorului e aproape la fel de importantă ca cea a actorilor din distribuție. Cu o condiție: ca muzica din film să se audă suficient de tare și suficient de mult pentru a se contopi cu experiența vizionării poveștii din film. Pe lîngă faptul că a fost un compozitor genial, a avut și șansa de a lucra cu regizori care au înțeles să acorde spațiu și volum coloanei sonore. Uneori, muzica lui se lipea ca o mănușă pe scenele filmate, alteori era un contrapunct necesar. Dar de fiecare dată vedea întîi filmul, încerca să înțeleagă intențiile regizorilor și abia apoi compunea. Rezultatul ne-a făcut întotdeauna să visăm, să ne emoționăm și poate chiar să sperăm.

Nu știu dacă ați văzut, la finalul lunii martie, în timpul carantinei din Italia, înregistrarea cu tînărul de 19 ani care a cîntat în acea atmosferă apăsătoare cu o chitară electrică de undeva de deasupra Pieței Navona din Roma. Piața era dezolant de pustie și dintr-un balcon a răsunat Deborah’s Theme, compusă pentru ultimul film regizat de Sergio Leone, Cera una volta in America. Habar n-am dacă a aflat și compozitorul de această întîmplare, dar cred că i-ar fi plăcut. Încă o dată, chiar dacă ruptă de film, muzica lui Morricone a provocat emoție și ne-a insuflat speranță.

A iubit Roma și i-a rămas fidel pînă la capăt. Nu s-a mutat în America, în ciuda faptului că i s-a oferit de multe ori ocazia să plece și chiar i s-a pus o vilă la dispoziție. În interviuri și ceremonii oficiale a vorbit doar în limba italiană. În italiană și-a redactat și propriul necrolog. Cu detașare, l-a scris la persoana întîi, începînd cu cuvintele ”Io, Ennio Morricone, sono morto” și a precizat că prin acest text își ia rămas bun de la familie, de la cei dragi și prieteni (cu mențiunea că nu îi poate numi pe toți, dar l-a amintit pe Peppucio, adică pe regizorul Giuseppe Tornatore), le-a transmis tuturor dragostea lui și a precizat că dorește o ceremonie funerară privată, din dorința de a nu deranja. Pe cît de ironic începe textul de rămas bun (”Io, Ennio Morricone, sono morto” – oricît de trist sună, cred că ar putea fi un titlu de film), pe atît de sensibil se încheie, cu vorbele prin care se desparte de soția lui: „Per ultima Maria (ma non ultima). A lei rinnovo l’amore straordinario che ci ha tenuto insieme e che mi dispiace abbandonare. A Lei il più doloroso addio”. Erau căsătoriți din anii 50 și tot ei i-a dedicat premiul Oscar cîștigat finalmente în 2016 pentru coloana sonoră din The hateful eight. Mai fusese de 5 ori nominalizat, prima oară în 1979, și nu l-a consolat faptul că i se acordase în 2007 un Oscar onorific, pentru întreaga carieră. I-ar fi plăcut să cîștige competitiv și considera că muzica pentru The Mission chiar fi meritat în 1986 statueta. Oricum, au fost așa de multe și de diverse sutele de coloane sonore pe care le-a compus în 6 decenii de carieră că e imposibil de ales cea mai grozavă dintre ele.

Ennio Morricone face parte din soundtrackul vieților noastre de privitori ai celei șaptea arte. Nu îmi mai pot imagina filmele lui Quentin Tarantino fără muzică și nici privirea lui Clint Eastwood fără să aud soundtrackul lui Morricone. Datorită lui, pot încerca să reproduc țipătul coioților din Vestul sălbatic, deși nu i-am auzit niciodată în realitate. Dintre cei buni, răi sau urîți, Morricone a fost cu siguranță cel mai bun, iar muzica lui cea mai frumoasă.

Totul a început cu o trompetă. A studiat-o la școală, abia apoi s-a îndreptat către compoziție, la Accademia di Santa Cecilia. De fapt a compus de mic, de la 6 ani și a avut contact cu muzica înainte de face aranjamente pentru cîntece pop și înainte de a crea lucrări clasice sau muzică pentru filme. Tatăl său era trompetist și uneori îi ținea locul la clubul unde cînta. Cine ar fi bănuit că trompeta va rămîne undeva departe în trecutul său și va plăsmui sonorități orchestrale nebănuite spre încîntarea multor generații de admiratori ai geniului său creator? A fost asociat cu genul western spaghetti, lucru care îl dezamăgea puțin, pentru că a reprezentat doar o mică parte din opera sa. De fapt, aproape nici un gen nu i-a fost străin. Nu au fost doar filme cu cowboy, sufletul cald și generos al Italiei a întîlnit gangsterii neînfricați din New York, poveștile aventuroase sau sensibile și-au găsit întrupare sonoră în muzica lui Ennio Morricone. Simple sau complexe, avîntate sau suave, nostalgice sau mărețe, sfîșietoare sau entuziaste, jucăușe sau grave, temele lui muzicale au fost aproape mereu memorabile și obsedante. Și-a meritat din plin supranumele, Il Maestro.

A fost vîntul, a fost țipătul în Le proffesionel. A fost tristețea în Cinema Paradiso. A fost pianul în La leggenda del pianista sull’oceano. Au fost viorile în Le clan des siciliens și Cera una volta in America. Fluieratul și fluierele din Per un pugno di dollari. Muzicuța din The Untouchables și Cera una volta il West. Ocarina din Per qualche dollaro in più și Il buono, il brutto, il cattivo. Oboiul din The Mission. Au fost harpa și naiul din Cera una volta in America desprecare cred că se poate numi fără ezitare coloana sonoră perfectă. A fost magie.

*articol publicat pe liternet.ro