De la măreția vârfurilor care străpung cerul în Himalaya, la Munții Dolomiți pe care îi preferă atunci când nu alege să se plimbe prin Carpații noștri românești, Gabriel Motica se consideră un om al muntelui, dar mărturisește că dintre toate locurile, Maramureșul i-a rămas lipit de suflet. ”Prin anii ‘80 m-am îndrăgostit iremediabil de munte, și cum din fericire, nu ducem lipsă de peisaje montane în Maramureș, am început să hoinăresc prin împrejurimi. Pe traseele din Munții Creasta Cocoșului sau prin zona masivului Igniș care tronează deasupra orașului Baia Mare, mi-am descoperit plăcerea de a umbla pe poteci. Din primele ieșiri am învățat însă că pe munte nu ai ce să cauți fără un camarad”.
Iar tovarășul la care se referă Gabriel Motica este aparatul de fotografiat. La început a fost un Smena, rusesc, a fost perioada filmelor, a negativelor care trebuiau mai întâi procesate, apoi developate și transpuse pe hârtie fotografică, își amintește Gabriel Motica, în timp ce astăzi cei mai mulți fotografi se bazează pe tehnologie. ”Dacă îți cunoști foarte bine aparatul, dacă știi să-l setezi corect, în funcție de momentul zilei, de luminozitate, nu mai e nevoie de post-procesare. Se spune că o fotografie trebuie să fie bună direct din aparat”.
De câțiva ani, Gabriel Motica este un adevărat ambasador al județului, iar fotografiile sale surprind acel Maramureș arhaic, încremenit în timp, cu peisaje care-ți taie răsuflarea, cu bătrâni care ascund câte o poveste în fiecare cută din obraz, cu tradiții care se transmit din generație în generație. Sunt povești culese din patru ”țări”, fiecare cu specificul ei, explică fotograful Gabriel Motica. ”Există o confuzie între „Ţara Maramureşului” şi restul judeţului cu acelaşi nume. Țara Maramureșului sau Maramureșul istoric este mărginit la sud de „Ţările” Lăpuşului, Chioarului (parte rămasă în judeţul Sălaj) şi Codrului. După ce am început să cunosc mai bine județul am descoperit această împărțire pe zone etnografice și am constat că aceste regiuni nu se identifică deloc cu Maramureșul istoric”.
Aici în Maramureș a găsit poveşti în scoarţe, cioplite în lemn, în furcile de tors, în porţile caselor, dar mai ales în chipurile țăranilor. Sunt imagini cu săteni ce îşi desfăşoară viaţa cotidiană, mână şi călăresc animale de povară şi cai, trudesc la câmp și își duc viața după orânduiala veche de sute de ani. ”M-am specializat în a surprinde Maramureșul. De mic copil, cocoțat pe Creasta Cocoșului am fost fascinat de această lume necunoscută care mi se desfășura la picioare, o zonă încă plină de tradiții, de folclor, de oameni care și astăzi își duc traiul din muncile câmpului, merg la biserică îmbrăcați în port popular, sculptează porți de lemn, gătesc bucate tradiționale”.
Îi place să surprindă frumosul, și atunci, povestește Gabriel Motica, încearcă să izoleze partea urâtă, dar asta nu înseamnă că nu e conștient de felul în care, de la un an la altul, Maramureșul continuă să se degradeze, spre indiferența autorităților care nu iau nicio măsură. ”În primul rând se schimbă arhitectura, omul a trecut de la cultura lemnului la cea a inoxului, a acoperișurilor din tablă colorată, a fațadelor vopsite în culori stridente. Multe elemente care provin din alte țări afectează cultura Maramureșului”.
Se străduiește să-și păstreze optimismul și e convins însă că omul face ca o fotografie să rămână în mintea unei persoane, iar chipurile pe care le surprinde, de copii, de tineri, de adulți și vârstnici creează o punte între trecut și prezent. ”Chipurile bătrânilor vin deja cu o poveste în plus. Micile bucurii, greutățile vieții se citesc pe fețele lor. Bătrânii sunt dornici să stea de vorbă, să-ți împărtășească poveștile lor. Trebuie doar să-ți găsești timp să-i asculți”.
Roșul aprins al macilor, asprimea lemnului, frunzele de un arămiu intens, lumea satului maramureșean este redată într-o explozie de culoare și lumină, iar cele mai multe fotografii sunt realizate toamna.”Este anotimpul care se regăsește cel mai bine în sufletul meu. Luna octombrie e ideală pentru drumeții prin munți și văi, pe poteci neumblate. E o feerie, la fiecare cotitură de drum ți se dezvăluie un alt peisaj”.
de Diana Joicaliuc
