E o scenă care se rotește din timp în timp în „Cameristele”, cel mai nou spectacol de la Secția germană a Teatrului Național „Radu Stanca” (TNRS). Fiecare cerc care trece prin fața spectatorilor aduce o traiectorie posibilă pentru teatrul racordat la prezent: e ludic, experimental, incisiv și viu, într-o rotație colectivă, amplificată de vibrația muzicii live și susținută de întrebări și reflecții necesare. Acestea par a fi unele dintre direcțiile artistice ce ilustrează modul prin care Hunor von Horváth, regizorul spectacolului și managerul Secției germane, pune lucrurile în mișcare.
O prezență discretă dar pregnantă, pe Hunor von Horváth îl remarci datorită ținutelor sale cu tentă bavareză și a pălăriei de fetru cu pene. Însă, odată ce legi un capăt de discuție, își fac loc eșarfa nonconformistă și privirea de un albastru senin ce dezvăluie o persoană cosmopolită, cu idei progresiste. Provine dintr-o familie maghiară din Sfântu Gheorghe, care s-a mutat constant în anii copilăriei sale din cauza contextului politic din România (mai bine de o decadă au locuit în Austria); a studiat arte performative în Germania, la Academia Athanor, fiind discipolul lui David Esrig, renumitul regizor român și fondatorul acestei școli; a absolvit două programe de masterat în Elveția (management cultural și arte performative) și a activat o perioadă în sectorul independent al artelor performative din spațiul cultural german.
Din 2019, de când a preluat conducerea, Secția germană capătă tot mai mult formele unui spațiu degajat și creativ, unde accentul se pune pe diversitate, explorare, nevoile artistice ale actorilor și procesul de creație. Tot în această perioadă, Hunor von Horváth a debutat la Sibiu cu două spectacole: „Quartett” (de Heiner Mȕller) și „Cameristele” (de Jean Genet).
L-am întâlnit pe Hunor de mai multe ori pe parcursul acestui an, iar interviul de mai jos reprezintă o comprimare sintetică a unui șir de discuții libere despre teatrul german în România și Secția germană a naționalului sibian, temele de interes din spectacolele sale și cum se reflectă lumea prezentului nostru pe scena de teatru.
Teia Brînză: Am văzut la Secția germană în ultimii ani mai multe spectacole ce pornesc de la concepte actuale: un experiment artistic de teatru-dans – „you·tópia” (r. Florian von Hoermann), o creație colectivă – „Bookpink”, colaborări cu tineri regizori și dramaturgi (precum Thomas Perle, care a adaptat și a scris textul în paralel cu repetițiile pentru „domnul iedeman”, r. Dávid Paška)… Pare că le lași actorilor și echipei libertatea de a experimenta. Cum a influențat venirea ta la Secția germană aceste transformări în procesul de creație?
Hunor von Horváth: Nu știu cum a fost înaintea mea, dar pot vedea urmele prin unele spectacole care mai sunt încă în repertoriu. Era un teatru mai degrabă clasic sau din canonul clasic-modern. Textele sunt gata, ne ocupăm de decor, repetăm și jucăm. Asta nu înseamnă că e rău, dar e un proces de creație care e cam plafonat, deci nu e despre creativitate, cercetare, risc, ci despre eficiență și orientare pe succes, un succes care nu prea e valoros în contextul artistic. Eu am încercat să facem ceva riscant pentru mine: să ne concentrăm pe procesul de creație. Era o ruină prăfuită pe care oarecum am spart-o. Am pus accent pe lucru în echipă și trupă. Am ales texte „democratice”, cum le numesc eu, care nu pun accent pe roluri principale, sunt mai mult în zona dramaturgiei moderne. Asta e și ceea ce cer întotdeauna de la regizori – să nu creeze ierarhia aia de teatru clasic. Eu cred mai degrabă în creație colectivă decât să impun ceva.
Deci practic e vorba despre un teatru orizontal, fără o ierarhie definită.
Hunor von Horváth: Da, o structură circulară. Iar pandemia ne-a dat chiar un impuls în acest sens, căci ne-a scos și mai tare din zona de confort. Am realizat un audiobook ce pornește de la poezia avangardei româno-germană, pentru care s-au făcut repetiții cu profesori de vorbire, cu un regizor, un dramaturg și un muzician. Fiind în lockdown, actorii au început să lucreze cu interiorul lor. Cu poemele nu poți lucra numai cu instrumentele tale actoricești, ci cu inima și sufletul. După care am lucrat la „Bookpink”, care e puțin ieșit din comun, scenele sunt dramatice, dar tot ce e între scene și cum e clădit e rezultatul muncii echipei de teatru. Și apoi, pornind de la acel poem audio-vizual am realizat un spectacol de teatru-dans – „you·tópia”. Actorii au ajuns să lucreze și cu corpurile lor, care în pandemie erau oricum neglijate. Un muzician, de exemplu, repetă în fiecare zi la un instrument, dar actorii repetă doar când au spectacole care să-i motiveze și să îi scoată din rutină. Acest proiect a fost foarte binevenit, pentru că s-a ieșit din zona de confort și s-au folosit noi mijloace de exprimare. Ne-a adus tuturor inspirație.
În 2019, prezentai o viziune interesantă prin care urma să gândești programul Secției germane – un semafor cultural ce ar include spectacole cu niveluri diferite de accesibilitate pentru public. Ce culori predomină în prezent?
Hunor von Horváth: Prin spectacolele pe care le regizez, încerc să merg spre zona roșie, care sunt o provocare pentru spectator. Însă cele care predomină sunt proiectele cu galben, cu spectacole de tranziție, unde mai degrabă încerc să implic oamenii, încerc să fie mai integrativ. La verde, ar fi spectacolele clasice, dar nu am ajuns să facem așa ceva. Nu are sens să facem „Romeo și Julieta” în germană când asta se face și în română. Am descoperit că oamenii vin la noi pentru că facem ceva mai inedit, mai fresh, mai altfel. Noi venim cu ceva mai german, mai atipic. Odată cu „you·tópia”, aveam mai mulți tineri decât persoane în vârstă. Nu a semnalat nimeni că mergem prea mult într-o direcție postmodernistă sau extremă. Deocamdată, nu facem spectacole dure și agresive care să provoace. Acestea sunt interesante în Germania, dar acolo e un alt context. Noi trebuie să atragem public, nu să-l trimitem acasă.
Deci e un teatru german, cu savoare românească.
Hunor von Horváth: (Râde.) E mai intercultural, mai internațional. Încercăm să colaborăm cu teatrele din spațiul german. În România, niciun teatru nu are o colaborare cu niciun teatru.
Nici măcar teatrul german cu teatrul german?
Hunor von Horváth: Acolo da, dar dialogul e doar prin actori. Germanii sunt liberali, noi aici ne cenzurăm din interior. Societatea e cuminte și unele lucruri nu se rostesc în spațiul public, oficial.
Ultima dată când ne-am văzut spuneai că te fascinează ideea unui teatru german în România, dar că e totuși o utopie. De ce?
Hunor von Horváth: Pentru că nimeni nu are nevoie de teatru german aici, orașul îl susține și îl propulsează datorită identității germane, ceea ce e foarte frumos. Mă bucur că nu ne forțează să facem chestii artizanale sau folclorice, pentru că societatea germană e una modernă. Germanii sunt foarte mândri de teatrul lor, pentru că e viu. Nu vor conserve și dans popular pe scenă. Tradiția lor e deja progresul. Germanii simt viitorul tot timpul și asta ține de cultură, nu de etnicitate. Teatrul e totdeauna prezentul, în comparație cu alte tipuri de artă. În teatru, totul se întâmplă aici și acum.
Tema morții este o constantă în proiectele tale artistice – apare în „Quartett”, în „Cameristele”, dar și în alte proiecte anterioare. De unde vine acest interes pentru moarte?
Hunor von Horváth: Mi-e frică că dispare moartea ca temă principală din societatea noastră. În trecut, în sate, acolo erai înconjurat de acest ritual, exista o formă de a trăi moartea. Acum nu avem așa ceva și prin teatru încerc să descopăr ce face gândul morții cu noi, la nivel filosofic și emoțional. Cred că moartea e un condiment cu care trebuie să lucrezi în teatru, fiindcă altfel tema iubirii, a vieții nu funcționează. Pentru ca un moment să fie existențial și plin, trebuie să alături moartea. Cel mai bun prieten al meu a murit mult prea tânăr și eu nu am știut cum să mă port cu el. Acest proces a durat o perioadă îndelungată – el știa că moare și noi încercam cumva să ne prefacem că nu se va întâmpla și era groaznic, căci ne-am mințit zilnic. Cei care îl înconjurau erau foarte falși și asta m-a făcut să reflectez și să devin interesat de tema morții.
În „Cameristele”, premiera din octombrie de la Secția germană, te concentrezi mai mult pe relațiile de putere într-un spațiu privat și disecția unor dezastre individuale. Este aceasta o altă temă care te interesează?
Hunor von Horváth: Da, e interesant să explorezi teatral ambivalența. E interesantă și dialectica între teme – între putere și iubire, care sunt opuse. „Cameristele” și „Quartett” au foarte multe laturi comune. Heiner Mȕller a fost influențat de opera lui Jean Genet și a fost inspirat. Genet a apărut de nicăieri, cu o operă care nu a avut legătură cu nimic, nu a avut o bază universitară și literară, a fost un geniu subiectiv iar aceasta i-a afectat pe cei cu universități. Genet și-a petrecut viața mai mult în pușcărie decât în libertate. E interesant ce poate face societatea cu un om care e diferit. Însă când a scris piesa, dezbaterea despre roluri de gen nu exista în societate. Văd că discursul acesta îi enervează pe oamenii din România, de parcă nu ar exista astfel de probleme. Mi se pare un discurs important în societate. În România nu există și e o provocare să avem vocabular și limbaj pentru aceste teme. Genet voia ca personajele din piesa lui să fie jucate de bărbați, pentru a se conștientiza inegalitățile de gen, pentru abstractizare.
De ce simți nevoia unui narator în toate spectacolele tale?
Hunor von Horváth: Mi se pare că noi în teatru trebuie să învățăm să ne traducem. Suntem uneori atât de ermetici, dar e bine să comunici foarte simplu cu spectatorul. Prin oglindirea acțiunii de pe scenă, poți să îl mai ghidezi puțin. Am preluat asta din domeniul de performance unde m-am format. Acolo personajul e totdeauna autoreflexiv și oscilează între actor, personaj și figură, dacă este. Te provoacă, dar și te ghidează. Eu sunt mai literar, nu îmi las libertatea maximă să amestec textele așa cum o fac alți regizori. Am un respect pentru text și hermetica lor, încerc să deschid, fără să stric, fără să iau. De la domnul Esrig, am învățat să pornesc de la text și nu de la ideea de regie. Nu dintr-o imagine. Prin text, găsesc mesajul și soluțiile. Am o abordare mai matematică și mai intelectuală. În spectacolele mele, emoționalitatea funcționează numai prin gândire, la fel și sexualitatea.
Influențează războiul de la graniță în vreun fel programul Secției germane?
Hunor von Horváth: Războiul ne influențează în primul rând tematic. În „Macbeth” (r. Botond Nagy), de exemplu, apar secvențe reale din războiul din Ucraina. Evident că simțim cu toții că ceva e diferit și e important să ne ascultăm impulsurile ca artiști. „Cameristele” la asta se referă: la oameni reprimați, într-un fel de zone de crize, care nu mai vor să fie slugi sau ca alții să aleagă pentru ei. În felul acesta, apare revolta, care e periculoasă, fiindcă dacă nu se întâmplă prin diplomație, ci cu arme, e dezastruos. Oamenii aflați sub presiune asta fizică și emoțională, când nu mai au nimic, atunci devin agresivi. Asta ne sperie mai mult decât războiul în dimensiunea structurală. Nu se mai face apel la rațiune, la empatie, la iubire – acele lucruri care ne țin împreună în democrație și în vremuri de pace.
E într-adevăr o perioadă dificilă de criză, cu repercusiuni economice directe asupra culturii și teatrelor…
Hunor von Horváth: Facem mai puțin sau cu mijloace minimaliste. Altceva ce putem face? Să închidem? Dacă închidem teatrele, atunci pentru ce să trăim? Teatrele au funcționat în orice situație de criză până la sfârșit, fără căldură, fără curent. Cultura salvează oamenii. E un refugiu. După război, primele se refac bisericile, instituțiile culturale și școlile, și nu fabricile. Banii sunt numai un mijloc de a trăi. Artiștii sunt obișnuiți cu pâine și muștar, vor supraviețui. Dar politicienii trebuie să înțeleagă – cultura trebuie să fie în centrul societății, nu la periferie.
Cum te raportezi la mișcarea de anulare a culturii ruse și boicotarea artiștilor ruși?
Hunor von Horváth: Anularea culturii ruse e o prostie. Artiștii nu sunt activiști. Dacă devin activiști, atunci nu mai fac artă, atunci sunt politicieni. Mesajul lor trebuie să fie subiectiv, să îndemne la reflecție, nu să aducă oameni pe stradă. Artistul nu deține adevărul, el trebuie să pună întrebări. În „Cameristele” încerc să arăt că personajele nu sunt oameni răi, dar structura de putere și inegalitățile îi fac să piardă legătura cu realitatea. În Rusia, oamenii nu sunt orci, dar sunt într-un context social complicat. Ar trebui să ținem legătura cu acei oameni prin teatru, prin cultură. E o ruptură urâtă. Părinții au trăit asta în comunism, doar că în Rusia agresivitatea e îndreptată spre exterior mai mult. Eu mi-aș dori să existe proiecte comune, cu un regizor rus și cu actori ucraineni, de exemplu. În artă toată lumea se poate întâlni, culturile pot comunica între ele și se pot accepta prin gestul artistic.
*articol publicat în ediția tipărită Capital Cultural nr. 33
*Imagine reprezentativă: Andrei Văleanu
