de Diana Joicaliuc
Coregraful israelian Hillel Kogan își prezintă la cea de-a 31-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, noul spectacol „THISISPAIN” – o incursiune în lumea flamenco-ului, un pretext pentru a pune sub semnul întrebării conceptul de identitate națională și artistică.
Coregraf, dansator și profesor, Hillel Kogan a colaborat cu unele dintre cele mai importante companii de dans din lume. A creat lucrări pentru Muza Dance Company, Shades of Dance Festival și pentru Baletul Național din Portugalia, iar din 2009 face parte din Asociația Coregrafilor Israelieni. Este creatorul spectacolului multipremiat „We love Arabs”, care este prezentat în continuare pe scene din New York, Portland, Paris, München, Budapesta, Praga și multe altele. Pentru coregrafiile sale, Kogan a primit Premiul Teva în 2009 și Premiul Yair Shapira în 2010. E un om şi un artist care intrigă, iar revelațiile sale despre dans și mișcare sunt pătrunzătoare.
ASTA E DUREREA/ THISISPAIN este spectacolul pe care îl vei prezenta la ediția din acest an a festivalului. Care este povestea lui?
Hillel Kogan: Eu vin din zona dansului contemporan și nu știam nimic despre flamenco, dar mi-am dorit să explorez un limbaj artistic diferit de tot ceea ce cunoșteam, să creez o lucrare într-un domeniu care îmi era complet străin. Am devenit interesat de flamenco deoarece, pe de o parte, este o artă care se identifică foarte mult cu Spania, iar pe de altă parte, în Israel există foarte mult interes pentru acest gen. În ultimii 30 de ani, muzica și dansul flamenco au devenit foarte populare. Au apărut numeroși artiști, muzicieni, dansatori, companii și, atunci, m-am întrebat de unde vine această adeziune? De ce artiștii și publicul israelian sunt atât de interesați de o artă tradițională spaniolă?
Astfel, am hotărât că trebuie să studiez flamenco. Am mers la un studio de dans din Tel Aviv al cărui directoare era Mijal Natan și am început să iau lecții de dans cu ea, fără să-i spun că vreau să creez un spectacol. Și, încetul cu încetul, după ce am început să studiez dansul, mi-am dat seama că îmi doresc, de asemenea, să învăț să cânt muzică flamenco. Așa că am început să iau și cursuri de muzică. Studiam pentru a înțelege limbajul și mediul artistic și, până atunci nu-mi imaginasem vreodată că voi dansa și voi cânta flamenco într-un spectacol. Apoi, luând aceste lecții de dans de la Mijal Natan mi-am dat seama că este singura dansatoare cu care vreau să lucrez și atunci am invitat-o să creăm împreună acest spectacol. Ea a acceptat, iar procesul de documentare și de creație a durat aproximativ un an.
Cum este s-o ai ca parteneră de scenă pe Mijal Natan și cum a fost această întâlnire între contemporan și flamenco?
Hillel Kogan: Mijal Natan este o mare artistă, foarte deschisă, pasionată de ceea ce face. E o adevărată profesionistă! A înființat această companie de flamenco în Israel, în urmă cu 30 de ani, iar în calitate de coregrafă a creat zeci de spectacole pe care le-a prezentat pe scene din lumea întreagă. Și, cred că nu i-a fost deloc ușor să pornească în această aventură împreună cu mine. Flamenco-ul are un set de norme și coduri foarte stricte, iar eu am venit cu ideile mele nebune, cu mult umor, și am rugat-o să cânte pe scenă, să vorbească și să se comporte uneori ca un clovn, să râdă de ea însăși și de mine, și, de asemenea, să fie critică și cu privire la propria ei muncă. Iar Mijal este o parteneră excelentă, cu un mare simț al umorului. Este foarte sensibilă, foarte inteligentă. Totodată, este o balerină uimitoare și o dansatoare de flamenco desăvârșită. De tehnică, nu mai vorbesc!
Dar, are și foarte multă emoție și este foarte receptivă la idei noi, la experimente. Este partenera ideală! Deja mă gândesc să creez următorul spectacol împreună cu ea. Mijal Natan e un dar pentru mine.
Pentru tine spectacolele de dans înseamnă şi multă teatralitate și un ochi critic cu care privești normele sociale și culturale. Care este relația dintre limbaj și mișcare în lucrările tale?
Hillel Kogan: Această relație mă preocupă cel mai mult în spectacolele mele, dar mă interesează și chestiunile legate de identitatea națională și artistică. În THISISPAIN explorez conceptul de identitate națională prin intermediul flamenco-ului. Încerc să înțeleg de ce sunt artiștii israelieni atât de interesați să facă o artă care este eminamente spaniolă, dar și ce înseamnă, de fapt, să fii israelian, spaniol sau european.
Eu sunt un fel de turist care vine din zona dansului contemporan, considerat un dans artistic din sfera artelor înalte, pe când flamenco-ul este o formă artistică foarte legată de identitatea geografică. Este arta poporului spaniol sau, mai exact, a romilor și își are rădăcinile în stradă, în comunitate, în familie. A apărut pe scenă mult mai târziu, în secolele al 19-lea și al 20-lea. Acum, deși se bucură de prestigiu, îl percepem ca fiind foarte diferit de balet. Pentru că, în timp ce baletul este considerat ca fiind internațional, universal și cosmopolit, flamenco-ul rămâne un gen conectat la identitatea Spaniei.
Această combinație de dans și teatru din spectacolele mele, îmi permite să pun întrebări în text, de asemenea, să folosesc spectacolul ca loc pentru text, și, să transform dansul într-un loc de întâlnire între corp, care poate fi abstract, și text, care este foarte direct, foarte teatral și ușor de înțeles.
Pentru mine această combinație este foarte interesantă deoarece textul permite un filtru, oferă explicații sau sugerează o agendă, iar atunci când ne oprim din vorbit și începe dansul, publicul are deja niște informații. Și acum privește dansul prin prisma acestor detalii oferite în text. Această întâlnire este uneori o ciocnire, un conflict, alteori este în armonie cu textul. Și îmi place această relație în spectacolele mele.
În THISISPAIN ai un dialog tulburător și ingenios cu Mijal Natan. Dezbateți prin intermediul mișcării sau al limbajului, împletind astfel verbalul cu non-verbalul, chestiuni de identitate națională și artistică, punând sub semnul întrebării însuși conceptul de identitate. Dansul – arta, în general-, reprezintă un cadru perfect pentru a avea astfel de conversații dificile. Care este cel mai important mesaj pe care vrei să-l transmiți prin spectacolul tău?
Hillel Kogan: Cel mai important lucru pe care vreau să-l transmit este că a fi pe scenă, a face balet sau flamenco, a fi bărbat sau femeie, și toate întrebările legate de identitate, nu sunt altceva decât o chestiune de alegere. Identitatea nu este ceva cu care ne naștem, așa cum tindem să credem. M-am născut spaniol, rom, evreu sau arab. M-am născut să dansez. A fi evreu este în sânge. Sau a fi arab. A fi balerin sau dansator e în sânge. Dar, ceea ce vreau să spun e că nu este nimic în sânge. Sângele este tot sânge, fie că vorbim despre un comunist, un fascist, un israelian sau un spaniol.
Aceasta este teoria queer a lui Judith Butler, potrivit căreia identitatea este un act performativ. Dincolo de orice act biologic, a fi om, femeie, individ presupune o alegere susținută, deprinderea unor valori, exersarea unei morale. Și, de aceea o persoană are dreptul de a alege dacă vrea să fie bărbat sau femeie.
Acum, revenind la dans, ca să dansez flamenco nu trebuie să fiu spaniol sau să cer permisiunea autorităților spaniole. E adevărat că face parte din tradiție, dar este o formă artistică și se poate învăța. Când spunem despre cineva că s-a născut pentru flamenco, ne referim la talentul extraordinar pe care îl are. Asta înseamnă că și o persoană care s-a născut în Japonia poate să fie foarte bună la flamenco sau un negro-african poate să se priceapă la balet sau la vreun dans tradițional românesc.
Dar, toate acestea sunt, de fapt, alegerile noastre de a ne comporta într-un anumit fel. Deci, toate problemele de identitate despre care vorbim astăzi, ce înseamnă a fi ucrainean, polonez, evreu, dansator de flamenco sau din buric, a fi rapper sau a face Voguing, sunt chestiuni care țin de interpretare, de felul în care cineva alege să se comporte. Iar în acest spectacol chestionăm ce înseamnă să fii spaniol, deși nu suntem spanioli. Eu, Hillel Kogan îmi permit să interpretez în acest show, când ca un bărbat, când ca o femeie, după cum îmi place. Asta cred că este dezbaterea importantă și mesajul pe care vreau să-l transmit prin acest spectacol.
Cât de important este în spectacolele tale „Gaga”, limbajul mișcării inventat de Naharin în cadrul Batsheva Dance Company și bazat pe explorarea senzaţiilor?
Hillel Kogan: Cred că e ceva, mai degrabă, intuitiv. Nu folosesc limbajul Gaga pentru a crea, dar e ceva ce există în practica mea, în bagajul meu de cunoștințe. Gaga nu este un stil, ci un mod de gândire despre corp, despre dans, despre mișcare. Deci, interacționează cu orice alegere artistică pe care o fac, pentru că are legătură cu felul în care îmi ascult corpul.
Cât despre limbajul meu artistic, nu mă interesează atât de mult estetica sau anumite coduri. Nu consider că am un stil. Într-un spectacol pot să dansez flamenco, iar în altul, pot să folosesc baletul ca limbaj. Deci, nu mă dedic unui singur stil sau limbaj. Dar, în afară de faptul că Gaga se adresează atât dansatorilor cât și creatorilor, oferă și un set de instrumente despre cum să improvizezi, cum să creezi, cum să combini emoția cu tehnica și virtuozitatea. Și asta mă interesează. Ceea ce văd oamenii la sfârșitul spectacolului nu este Gaga, dar pentru mine ca dansator, Gaga este o parte foarte importantă.
Care este relația ta cu publicul?
Hillel Kogan: Cel mai important pentru mine e ca oamenii să înțeleagă spectacolul. Sigur că, vreau să le ofer divertisment, ceva plăcut care să le deschidă inima, să fie interesant de văzut, dar, în același timp, să stârnească întrebări.
De aceea, chestiunile pe care le aduc în dezbatere sunt universale, conceptul de identitate, ce înseamnă să fii femeie, european, evreu, creștin, român. Sunt întrebări care ne preocupă pe toți.
Îmi doresc ca publicul meu să se bucure de dans, de virtuozitatea și magia unui spectacol, dar, în afară de asta, vreau să participe la această dezbatere pe care o propun. Nu mă interesează să le spun oamenilor părerea mea și să-i conving că eu am dreptate, ci mă preocupă dezbaterea, dialogul. Ce părere au ei despre aceste chestiuni legate de identitate? Sunt sau nu de acord? Vreau să le stârnesc imaginația, dar nu doar pe cea spirituală, abstractă pe care o provoacă dansul, ci și imaginația politică, să-și formeze o idee despre această problemă a identității.
