S-au împlinit anul acesta 20 de ani de la prima expediție românească ce a ajuns pe Everest în 22 mai 2003. L-am rugat pe alpinistul Teodor Tulpan să își amintească de această ascensiune istorică, foarte dificilă și din cauza vremii neprielnice. Condițiile meteo l-au forțat să aștepte mai mult de o lună la 6000 de m altitudine până să atace vârful.

Pot să spun că a fost expediția vieții mele. A fost condusă de David Neacșu și, alături de mine, au mai fost 13 colegi. Aveam toți un nivel de pregătire egal, pe baza acestui criteriu am fost aleși să facem parte din echipă, însă cel mai important criteriu a fost caracterul nostru. Trebuia să fim oameni integri, de cuvânt și pe care te poți baza. Apoi, în alegerea membrilor expediției a contat, desigur, și experiența la altitudine, eram șase oameni de vârf, cu expe riență la 7000 de m. Al treilea criteriu a fost pregătirea fizică, ce a cântărit la fel de mult ca toate celelalte. Ca dovadă, patru dintre noi au ajuns sus. Însă am ajuns sus numai datorită tuturor celorlalți, a fost un efort colectiv.

Într-adevăr, vremea a fost foarte potrivnică urcării, din ce ni s-a spus, a fost cea mai rea vreme din ultimii 25 de ani. Închipuiți-vă că vântul a avut la rafală peste 300 km/h și că tabăra nordică, cea de la 7080 de metri, a fost pur și simplu spulberată. Alpiniștii de acolo, care au rămas în corturi, au plătit cu viața, cum li se întâmplă și altora care fie nu dau importanță muntelui, fie se supraîncred în puterile personale și atunci plătesc cu viața această aroganță.

Anca Mureșan: Din moment ce a fost atât de complicat, nu ai fost pe punctul de a zice „nu mai vreau, nu mai pot, nu mai urc”, nu ai fost tentat să abandonezi?

Teodor Tulpan: Ba da. Nu numai eu, ci și colegii. O parte din ei chiar s-au retras. E de înțeles asta, pentru că și eu consider că viața mea sau viața fiecărui om este mai importantă decât oricare vârf din lume. Mulți nu realizează că de fapt vârful este doar jumătatea drumului. Dacă ai ajuns acolo cu ultimele puteri, înapoi cu ce puteri te vei mai întoarce? De aceea consider că nu merită sacrificate un deget, o mână sau viața doar ca să ajungi pe un vârf. Viața este mai importantă și eu pun siguranța pe primul plan.

În Himalaya, totul e împotriva omului: minus 40, minus 50 de grade, frig, vânt, nu ai un pat cald, nimeni nu vine să te ajute cu nimic și atunci ești tentat să renunți. Însă omul, prin mintea lui, prin ambiție, prin motivație, reușește să își depășească toate aceste limite, să și le ducă chiar la extrem și să ajungă acolo sus, pe cel de-al treilea Pol al planetei, pe Everest.

Multă lume spune că cea mai grea parte nu e neapărat ascensiunea, ci coborârea.

Teodor Tulpan: Da. Cele mai multe accidente se întâmplă la coborâre. La fel ca atunci când ești relaxat, vii din concediu și nu te concentrezi la drum. Acolo, sus, trebuie să fii atent și concentrat la fiecare pas, căci și cea mai mică greșeală poate avea urmări, și din păcate, pe munte nu prea mai ai a doua șansă să mai mergi o dată, să încerci vârful. Ar însemna timp, bani, echipă și un efort prea mare. În plus mai e și vremea, care dirijează tot ce înseamnă ascensiune de mare altitudine. Indiferent cât de pregătit ești sau ce echipament ai, dacă nu ai vreme bună nu reușești să urci.

Mai ții minte ce-ai simțit când ai reușit să ajungi sus, pe Everest?

Teodor Tulpan: Ce poate simți un om la minus 50 de grade pe un vânt de 100 de km/h, când ești plecat de acasă de două luni…

Epuizare.

Teodor Tulpan: Exact. Am ajuns singur pe vârf. Bateria de oxigen mi se terminase și nu știam nimic de colegii mei. Clipele de bucurie, euforia, le resimt și acum când îmi amintesc, dar mai mult le-am trăit când am ajuns în tabăra de bază și colegii ne-au așteptat cu un tort, cu niște bere ce mai era pe-acolo și cu îmbrățișări. Am făcut o mică petrecere și acolo am realizat ce am reușit prin faptul că am ajuns pe vârf. Dar cel mai important lucru este că ne-am și întors de pe vârf. Acesta este marele succes al expediției noastre. Nu că am ajuns acolo. Dacă prindea vreme bună și era pregătit, sus putea să ajungă oricine. Dar meritul nostru este că am scăpat de acolo, că toți am fost teferi, fără nicio accidentare. Mă bucur că am reușit să scriem istorie în alpinismul românesc. Expediția noastră din 2003 a fost ca un fel de poartă pe care de atunci au trecut și alți alpiniști români care au ajuns pe Everest.

Ai mai repeta această experiență?

Teodor Tulpan: Nu spun că n-aș mai repeta-o. Poate că aș merge pe partea sudică. Noi am fost pe partea nordică, prin Tibet. Bineînțeles că m-aș duce doar dacă aș avea resursele financiare și o echipă cu care să duc la capăt așa ceva. E important cu cine te duci, pentru că viața ta poate atârna de ceilalți. E complicat și pentru că poate costa între 40- 70.000 de euro să faci o expediție pe Everest; mi-aș dori să se facă din nou, dar e destul de dificil.

Încerc să nu mă limitez doar la granițele fizice și încerc să le depășesc pe cele mentale, acestea sunt cele mai importante granițe. Mintea te duce înainte, dar tot ea te poate duce și înapoi când e vorba de o expediție; de aici, din minte, începe tot: îți pregătești ruta, echipamentul, cu cine mergi sau cu ce te deplasezi. Contează, bineînțeles, și partea fizică, modul de antrenament, alimentația și cât timp aloci din viața de zi cu zi atunci cînd pregătești o expediție, dar cea mai importantă e pregătirea psihică.

Deții și un record la lansarea cu parapanta la altitudine. Unde ai făcut isprava asta și când? E încă o limită pe care ai depășit-o.

Teodor Tulpan: Da, îmi doream mult să zbor, însă nu particip la concursuri, fac asta din plăcere. Am zburat în 1999 de la Tian Shan, din tabăra de la 6000 de m. A fost o premieră mondială, nu a mai zburat nimeni acolo. Eram undeva la granița cu China, o zonă cu conflicte armate, eu nu știam despre asta și când am ajuns jos, piloții de elicoptere m-au felicitat și mi-au spus că n-au mai văzut pe nimeni să facă așa ceva. În 2003 am zburat în Aconcagua, de la 5400 de m, și în același an, în 9 mai, am zburat și de pe Everest, de la 7080 de m. Practic, atunci am avut recordul de durată, căci am zburat 30 de minute. Din păcate, autoritățile din România nu l-au omologat, deși a fost filmat. Nu a depășit încă nimeni această performanță. Nici eu nu mă așteptam să dureze așa de mult, dar m-au ajutat condițiile meteo. Oricum, a fost o experiență unică să zbori, fără motor, să te afli deasupra tuturor.

Ai vorbit despre accidente și siguranță pe munte. Se folosește adesea expresia „muntele și-a luat tributul” și vreau să te întreb ce crezi despre această formulare, care mie mi se pare eronată. E vina noastră când se întâmplă nenorociri pe munte sau e vina naturii? Cu această întrebare mă duc puțin către subiectul educației montane, pentru că ești salvator montan, ghid montan, predai la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, mergi în școli să promovezi respectul pentru natură și pentru munte, ești implicat în renovarea refugiului Salvamont de la Bâlea, desfășori multe activități care au legătură cu muntele.

Teodor Tulpan: Putem face o paralelă cu marea. Vara auzim că „marea a mai luat o victimă”. Dacă există vreun zeu al mării care ia pe cineva, de ce nu îi ia pe toți? De fapt, nu ia pe nimeni, câtă vreme ascultă sfaturile salvamarului. La fel e și pe munte. Pe cei care respectă muntele, indiferent că este vârful Negoiu sau Everest, natura îi va proteja, ea nu se întoarce niciodată împotriva ta. Din păcate, omul este cel mai mare dușman al naturii și al lui însuși, el se distruge singur. Orice limită poate fi depășită cu cap, cu o planificare riguroasă, cu experiență, cu echipament adecvat și cu parteneri de încredere. Asta încerc să arăt și eu prin Școala de Munte Everest pe care o desfășor la Bâlea, să educ oamenii cum să iubească muntele și să-i descopere tainele.

Ai reușit performanța extraordinară de a ajunge pe Everest. Mai există vreun munte pe care visezi să urci?

Teodor Tulpan: Da, mie-mi place să cred că orice vis poate deveni realitate. Mi-aș dori să mă duc pe Mount Cook, în Noua Zeelandă. E un vârf extraordinar, nu e foarte dificil, dar e așa cum îmi place mie, cu zăpadă, cu gheață, cu stâncă. Aș vrea să urc pe acest munte, Noua Zeelandă e renumită pentru frumusețea ei.

Ai doi copii. Îi duci cu tine pe munte?

Teodor Tulpan: Radu are 11 ani și Ana are 5 ani. Încerc să îi duc unde vor și cât vor ei. Nu îi forțez, cum am văzut că fac unii părinți. Au dormit și la cort, s-au și cățărat puțin, se dau și cu schiurile. Eu îi duc pe munte cât să le facă plăcere, nu îi oblig.

Ce rol a jucat faptul că ești sibian în pasiunea ta pentru munte? Ai călătorit în atâtea locuri din lumea largă unde mulți nici nu visează să ajungă. Te-ai văzut vreodată trăind în alt oraș sau în altă țară?

Teodor Tulpan: Acum oricine poate călători oriunde și cred că românii se pot adapta foarte ușor în multe locuri. Nu cred că există loc pe pământ unde să nu fi ajuns românii; dacă într-un iglu de la Polul Nord sunt cinci oameni, unul dintre ei s-ar putea să fie român. În Bolivia, Canada sau Noua Zeelandă, românii s-au stabilit aproape oriunde. Ce rol a jucat Sibiul? E situat la poalele a trei masive muntoase: Cindrel, Lotru și Făgăraș. Ieșeam pe stradă sau mă uitam pe fereastră și vedeam Făgărașul. E frumos, mai ales iarna, și de mic m-a impresionat. Nimeni din familia mea nu mergea pe munte și nu făcea sport. Pe mine m-a atras de copil, și mi-am dorit să urc pe munte și să călătoresc.

Interviul a apărut în numărul 36 al revistei tipărite.