L-am cunoscut pe George Banu la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Când am început să realizez reportaje și interivuri, nici nu știam ce mare personalitate e, dar, grație colegilor mei de la Radio Cultural și a oamenilor de bună calitate umană pe care mi-i recomanda Oana Cristea Grigorescu, știam că sunt evenimente de neratat în festival. Așa erau discuțiile de la Librăria Habitus pe care le modera George Banu. Apoi, în fiecare an îl întrebam câteva cuvinte despre ediția FITS, despre invitați, recomandări. Niciodată nu se grăbea. Nici la vorbă, nici la pas. Ce am admirat de fiecare dată la dânsul, a fost felul în care își alegea cuvintele să spună și lucruri care nu-i plăceau.

Astăzi, când am citit că George Banu nu mai e, mi-am adus aminte de un interviu cu dânsul, pe care nu l-am publicat niciodată în presa tiparită. Un text la care m-am întors de multe ori dar rămânea mereu nepublicat. Azi dimineață, mi-a răsunat în minte exact replica de-atunci: Ce aș lăsa cadou Sibiului, dacă orașul ar vrea, ar fi umbra mea”. Un interviu scurt, pe care pe care îl public azi, cu recunoștință și admirație față de marele critic de teatru George Banu.

***

Anul 2015, în plin festival de teatru, Librăria Habitus. Sala era plină de oameni. George Banu își lansa cartea „Japonia, imperiul teatrului”. Am așteptat până a dat autografe, pentru că aveam nevoie de câteva cuvinte înregistrate pentru un reportaj audio. Apoi l-am întrebat despre o altă carte a dumnealui unde vorbește despre prieteni, Paris, cadouri, unde mi-a zis așa: „E o carte despre faptul că prietenii supraviețuiesc în noi prin amintiri, dar și prin urmele pe care le lasă în spațiul nostru biografic, spațiul nostru personal. Oglinzi, statui, marionete care învie în casa și apartamentul meu amintirea unor momente și a unor relații deosebite.”

Și pentru că am ajuns până aici cu discuția, l-am întrebat pe domnul George Banu așa:

Ce cadou ați lăsa Sibului?

George Banu: Cadoul pe care l-aș lăsa Sibiului ar fi un cadou nu oficial ca cel pe care Sibiul mi l-a oferit punându-mi numele pe aleea creată de Constantin Chiriac. Ceea ce aș lăsa cadou Sibiului dacă orașul ar vrea, ar fi umbra mea. Umbra mea cred că s-ar simți bine în Sibiu, pentru că e un loc în care mi-am petrecut vremea, am avut prieteni, am văzut teatru și dacă umbra mea ar rămâne pe un zid al Sibiului m-aș bucura.

Ce e prietenia pentru dumneavoastră?

George Banu: Prietenia e mai ales în lumea de astăzi o terapie, solitudinea e o ameliorare de sine, dar prietenia e un mod de a rezista violenței care domină în peisajul contemporan. Aristotel spunea că nu există prieteni, dar mi se pare excesiv. Prietenia poate e o iluzie, odată îmi spuneam că prietenia este versiunea light a iubirii, dar în același timp, prietenia pentru mine e un mod de a supraviețui, de a avea cu oameni raporturi de încredere, de fidelitate și, mai ales, de politețe spirituală. De aceea mă simt bine cu prietenii.

Teatrul: neîmpliniri solitare, împlinire comună sau Monologuri retrospective de George Banu, este un spectacol radiofonic în regia lui Gavriil Pinte, sau mai degrabă patru episoade în care vorbiți despre teme, idei, concluzii care v-au însoțit de-a lungul vieții.

George Banu: Teatrul e ceva efemer, ceva care nu se cristalizează într-o memorie. Teatrul produce neîmpliniri și pentru spectatorii care nu devin, cum a fost și cazul meu, nici actor, nici profesor, nici scriitor.

Dar un mare critic de teatru.

George Banu: Poate pentru că am asumat aceste înfrângeri fără să le abandonez, fără să le exclud și fără să le transform în frustrări. Am trăit cu propriile mele înfrângeri și încercând să le fac să comunice am devenit, poate un critic cu o poziție mai originală decât alții, un profesor cu o poziție mai originală decât alții și, aș spune că eu sunt fiul înfrângerilor mele.

 Dumneavoastră ce v-a dat teatrul?

George Banu: Împliniri pasagere. Mi-a permis să trăiesc o altă viață, o viață secundă și mi-a dat ocazia de a trăi spectacolele ca evenimente biografice. Eu, în general aș spune, neavând o biografie, nu am fost nici aventurier, nici războinic, mi-am petrecut viața în nopțile teatrului și în acele nopți am trăit momente de împlinire de substituție. Teatrul e o viață de substituție și această substituție m-a hrănit și, câteodată spui mi-am pierdut viața în teatru, dar de câte ori nu spui mi-am cucerit viața în teatru?!

***

În 2020, Geoge Banu a scris un articol pentru Capital Cultural, ediție specială FITS, într-un dosar depsre pandemie și teatru, coordonat de Oana Cristea Grigorescu, unde spunea:

„Mie, care am ieșit toată viața, prea mult chiar, la început nu mi-a displăcut izolarea forțată. Obosit de socializare, am gustat temporar refugiul singurătății. Fără nici un sentiment de vinovăție, de trădare a teatrului… teatrul la care, pentru moment, am visat fără să-l mai văd!
În comparație cu alte arte, teatrul implică această plăcere specifică lui care constă în „a fi împreună” pentru a ne bucura – promisiune ambiguă!, de a ne regăsi „singuri printre ceilalți”. Determinare dublă! Solitudine și comunitate. Dezechilibrată, relația a produs progresiv o frustrare. Și ea s-a temperat grație unor călătorii în împărăția umbrelor, aceste spectacole înregistrate, astăzi resuscitate. Invalide, căci ele sunt lipsite de orice prezență fizică, ele însă reactivează aventuri străvechi sau dezvăluie altele, necunoscute, pentru a fi descoperite… Am răsfoit paginile unei biblioteci a spectacolelor în singurătatea unei camere. Musset vorbea despre „teatru într-un fotoliu”, pe care îl agrea, și iată-ne și pe noi, asemenea lui, întorși la noi înșine „într-un fotoliu” pentru „a visa la teatru”. El „rezonează” în noi… solitudinea nu trebuie să ne displacă și, refugiați involuntari în fața ecranelor, trebuie s-o admitem și să o cultivăm, în așteptarea „marii întoarceri”.” Materialul integral poate fi citit aici: