Dan C. Mihăilescu, ”omul care aduce cartea”, invitat la Round Tabel Bucureşti, deschide în fața noastră câteva pagini din cartea vieții sale. Conferința-dialog, moderată de către muzicologul Valentina Dediu-Sandu, îl provoacă pe scriitor să se oprească la câteva pagini memorabile – Bucureştiul de acum şi cel de altă dată, cărți, viaţă, bucuria de a fi, cultură şi natură, vitalitate şi ignoranţă.
Exuberant şi jovial, nostalgic şi pesimist, un conservator care acceptă orice provocare, care a înţeles că lucrurile devin esenţiale pe măsură ce le descoperi, un intelectual autentic care mărturiseşte cu toată convingerea că “viaţa este de o simplitate extraordinară” şi “că fiecare zi este un dar de la Dumnezeu”. Dan C. Mihăilescu, scriitorul, dar mai ales, cititorul cu nesaț, ne povesteşte despre lumea dinlăuntrul şi din jurul lui. Dialogul purtat cu Valentina Dediu-Sandu, în cadrul conferinței “Round Table”, prea valoros pentru a rămâne în stadiul de cuvinte rostite, ia forma unor episoade, care pot fi (re-)lecturate oricând.
București, paradoxuri metamorfozate în timp
„De la naştere până la 12 ani, am crescut în perimetrul mahalalei Ferentari-Peptănari-Cimitirul Belu-Drumul Găzarului-Viilor şi acolo am prins tot farmecul acela al paradoxului, un amestec de virtuţi şi vicii. Era un loc al viciilor, al promiscuităţii, al urâciunii; străzi desfundate, WC-uri la 2-3 paşi de casă, cu cişmeaua vizavi, cu şobolani şi ploşniţe. Era o cordialitate, toate familiile erau prietene, fiecare făcea un troc, fiecare deţinea ceva: unul avea nuci, altul dădea gutui, altul venea cu peşte proaspăt, altul făcea dulceţuri; şi toată lumea trăia bine, făceam mese afară, se tăia porcul în mijlocul străzii. Asta până la 12 ani, când m-am mutat la bloc şi am dat de urâţenia “cutiilor de chibrituri”. N-am fost învăţaţi să trăim, ci să supravieţuim. Eram obişnuiţi să avem tavanul în cap, să auzi în fiecare dimineaţă cum vecinul de sus face pipi şi trage apa, o promiscuitate…
În studenţie am trecut printr-o pasă livrescă uriaşă în care am descoperit toate istoriile Bucureştilor: cu Iorga, Giurescu, Papazoglu. Am învăţat etnomitologia. Am cunoscut-o pe soţia mea şi am intrat în zona artei: Zona Antim, Stavropoleos, Popa Soare, Mântuleasa, am ajuns apoi la Sala Palatului. O zona superbă!
Acum la bătrâneţe realizez că nu am unde să mă mişc. Vă daţi seama ce aberaţie? Oraşul acesta se laudă cu aproape 600 de ani de atestare istorică şi noi nu avem o casă mai veche de sfârşit de secol XIX. De-asta sufăr, am o iubire-ură. Centrul vechi este o zonă moartă. Eu îl numesc o balenă eşuată. La parter se distrează străinii “în draci”, iar deasupra totul se prăbuşeşte. Nu ştiu în ce măsură sunt un nostalgic, pentru că oraşul acesta cu cât îl ador mai mult cu disperare, cu atât este mai mort, mai hărtănit, mai hărţuit.
Cărțile care te scapă de realitate
Mă întreabă multă lume de ce mai citesc. Citesc pentru că acesta este singurul leac care te izolează, care te insularizează faţă de mocirla din preajmă. De vreo câţiva ani, am o sete de natură mai mare decât setea de cultură, care normal că pe măsură ce îmbătrâneşti, pe măsură ce ajungi să citeşti cărţile de la 18-20 de ani, te întorci mai mult către umanitate, către natură, către lucrurile vii.
Am mâncat presă pe pâine. Am fost bolnav de presă. Mi-amintesc că atunci când am fost la “Viaţa studenţească”, Ion Cîrstoiu m-a întrebat ce vreau să fiu şi am răspuns: reporter. Voiam să fiu “investigative reporter”, voiam să intru cu cizma în realitate. Reporterul trebuie să stea în tufiş ca un tigru şi să sară la gâtul realului. Cristoiu m-a trimis să mă plimb de-a lungul Dâmboviţei şi să scriu ce văd în 24 de ore. Evident că nu m-am dus… Eu îl aveam în cap pe Eminescu, pe Blaga.
Acum la bătrâneţe, mă gândesc cu nostalgie că atunci când aveam 11-12 ani şi vindeam ziare pe şoseaua Giurgiului, mă îmbătăm cu ceea ce puştimea de azi nu mai ştie: mirosurile cernelurilor tipografice.
Autoportret
Eu am fost foarte hurducăit în viaţă, foarte indisciplinat. Neavând o copilărie normală, cu un tată care să fie stâlp în casă şi să te învaţe să fii bărbat, eu am fost un copil care s-a jucat foarte mult, care a fost sentimentaloid, afectuos, am fost înconjurat mai mult de doamne, un Cortez narcisiac, încât naturelul meu este acela de scriitor.
Niciodată n-am ştiut ce vreau, cine sunt cu adevărat. Am vrut să fac şi istorie literară, şi sinteză, şi cronică de întâmpinare, un bufon mediatic, un nerăbdător care visează să fie răbdător, un necredincios care întrebat care este deviza vieţii lui, spune ca în Iisus Hristos ”Fiţi buni”, un om care pleacă la Athos, aşteptând să-şi cumpere biscuiţi şi salam, care nu înţelege de ce nu sunt decât două mese pe zi, care nu pricepe de ce sunt trezit la 5 ca să merg la slujbe că altfel nu mănânc, şi când între 200 de bărbaţi îngenuncheaţi în jurul lui, el rămâne în picioare pungaş, gândind: “Doamne, te-aş minţi dacă aş îngenunchea, eu îngenunchez în minte”.
Înăuntrul meu au fost multe, au fost complexe, este toată mahalaua care a ajuns universitar, omul bâlbâit care a ajuns pe ecran de 15 ani, omul care la 62 de ani în loc să plece din PRO Tv să-şi susţină doctoratul, se duce în online. Un om care n-are pagină de facebook, nu ştie ce-i blogul, nu ştie să dea nici sms.
Tot ce poate să fie mai necunoscut, mai provocator, mi-am asumat. De ce? Nu ştiu nici eu. Cred că din dragoste de carte şi, pardon de expresie, din filantropie, din dragoste de ceilalţi. Mama mea mi-a spus două lucruri: tu trebuie să fii cât mai deştept ca să evadezi din mocirla din mahala şi trebuie să înveţi să fii cât mai bun ca să scoţi cât mai mult bine în jurul tău. Ştiu că sună ca o filosofie de babă, de Pateric, dar este adevărul felului meu de a fi. Şi o să mor, neştiind cine am fost, ce am vrut. Vorba lui Pleşu: “o să mor, căutând sensul vieţii”.
”Iubesc teatrul”
Îmi aduc aminte de anii 50-60, când eram un fanatic al teatrului. Seara la ora 8 închideam luminile, şi ascultam “Teatru radiofonic”. Eram întins ca un fachir, intram în meditaţie şi îmi făceam spectacolul mental. De-asta am fost bolnav de teatru toată viaţa, n-am treabă cu filmul. Marcel Iureş m-a îndemnat să scriu pentru Teatrul Act, un monolog, ceva de pus în scenă… Şi i-am zis: aş scrie despre meseria de spectator de teatru. Actorul ştie să joace, regizorul să regizeze, dar spectatorul? Vă daţi seama cât trebuie să se pregătească ca să treacă prin toate stările. Spectatorul are un talent echivalent cu al actorului, și anume acela de a se plia pe stările fiecarui personaj. În fiecare regizor este un actor ratat. În fiecare actor este dorinţa de a regiza. În fiecare actor şi regizor este un autor şi în fiecare autor – un actor ratat. La fel, în fiecare spectator este un autor ratat, care după ce vede piesa, parcă ar vrea s-o ia şi să-i facă propriul final.
Noi avem la nivel de societate, o iubire de ură şi de urât, o misologie şi o axiofobie. Este o ură de cultură, şi nu numai la noi.
Vă recomand cartea lui Mario Vargas Llosa, “Civilizaţia spectacolului”, ca să vedeţi cum suntem alteraţi de ştiri care nu reflectă realitatea, ci au ambiţia s-o facă, avem numai dorinţa de divertisment, de barbarisme. Noi avem la nivel de societate, o iubire de ură şi de urât, o misologie şi o axiofobie. Este o ură de cultură, şi nu numai la noi. Nu ştiu ce putem pune în loc. Am în gând vorba lui Noica: “Nu putem schimba nimic, putem întârzia”. Aşadar, omul de cultură, conservator, este doar un întârziator. Dar, poate că în tot angrenajul acesta al societăţii sunt valuri ale schimbării.
Adolescenţii, acele suflete amprentabile
Îmi place enorm de mult să vorbesc cu tinerii, mai mult cu adolescenţii. Studenţii sunt deja nişte suflete apostate, sunt mult mai robiţi de viaţă. Părinţii nu-i vor prea mult în preajmă, ţara îi împinge spre Occident. Nu vă place la noi, “ţara carului cu boi”?, atunci plecaţi afară să vă luaţi maşini de lux. Elevii de liceu, tinerii acneici, sunt încă în competiţie, încă sunt manevrabili sau mai bine zis amprentabili. Nu sunt prea diferiți de noi în vremea adolescenţei. Mă întrebau de ce râd mereu de harrypoterismele lor şi de filmele cu vampiri… Mi-am dat seama că vampirii sunt exact zmeii din basmele adolescenţei noastre. Sufletele tinerilor sunt la fel. Numai noi avem impresia că sunt vidaţi de internet, că sunt robi ai tehnologiei. Într-adevăr, au un abuz de informaţie şi nu s-au format ca să o poată discerne, dar aici este datoria noastră să le dăm alternative.
Ascultarea liniștilor
Eu mi-am descoperit un analfbetism vizual, fiindcă n-am văzut un tablou până la 20 de ani. În schimb, auditiv şi olfactiv sunt un maniac al mirosului şi al sunetului.
Dan C. Mihăilescu, la sfârşitul dialogului, citește câteva rânduri care îi aparţin din volumul ”Cartea simţurilor”.
„Mai ţineţi minte scârţâitul peniţei pe hârtie şi liniştea în care rotunjeam literele scoţând de obicei limba? Sau tăcerea brutală în orele de teză, la extemporale şi examene, când ni se parea că se aud picurii de sudoare, coborând pe spinări, liniştea pofticioasă cu care scocioram în borcanul cu dulceaţă (…). Dar poate că liniştea cea mai spectaculoasă, uneori de-a dreptul cutremurătoare, cel puţin pentru mine, este cea a luminişului, când urci asiduu prin pădure, transpiri zdravăn şi eşti gata să te sufoci, te laşi tot mai inconştient zgâriat de hăţişuri, ca să te trezeşti dintr-o dată în spotul dintre copaci, încremenind ca iepurele în faţă farurilor. Acolo, în acea mică arenă al cărui gladiator prizonier vei fi pentru câteva momente, înţelegi ce înseamnă oprirea timpului şi spaţiului şi vezi, cum spunea Sadoveanu, cum curge de sus o lumină ce înfricoşează, din rândul căreia, dacă eşti bine deschis la minte şi simţire, vei auzi chiar glasul lui Dumnezeu.”
de Cosmina Ciucă
foto: Mihai Benea
