Simona Antonescu a pornit în viață pe un drum trasat de părinții săi și a lăsat la o parte pasiunea ei cea mai mare, literatura. A urmat cursurile facultății de chimie, iar astăzi lucrează într-o multinațională, dar după cum spune chiar ea „literatura a fost prima”, dovadă fiind primul său roman, Fotograful casei regale. O carte densă și bogată care ne permite să o cunoaștem mai bine pe autoarea care într-un final a decis să-și urmeze pasiunea.
Scriitoarea mărturisește că decizia de a scrie un roman a pornit de la pierderea unui concurs de literatură care ia dat impulsul de care avea nevoie. M-am speriat crezând că mi-am pierdut îndemânarea de a scrie. După pierderea concursului mi-am promis că o să îmi scriu propriile mele povești după fotografii vechi.
18 fotografii, 18 capitole
Fiecare capitol pornește de la o fotografie veche, însă dacă de multe ori spunem că o fotografie face cât o mie de cuvinte, de această dată romanul face cât o mie de fotografii. Deși poate fi considerat un roman istoric, Andrei Terian folosește cu precauție această denumire. În primul rând, doamna Antonescu reînoadă cu acest roman o tradiție destul de puternică a romanului românesc mai ales în anii ‘70-‘80. Paul Cernat l-a numit roman retro, un roman care pune accentul nu atât pe fluxul evenimentelor istorice majore, nu încearcă să deducă anumite legi de funcționare a istoriei, nu se poziționează în mijlocul evenimentelor istorice, războaie sau revoluții, dar încearcă să reactualizeze așa zisele istorii mărunte, fiind interesantă mai ales de viața persoanelor din alte timpuri care cu greu ar putea fi numite personaje istorice, mărturisește acesta. Modul în care autoarea decide să reconstituie ambianța acelor vremuri te acaparează de la primele rânduri, iar descriere în detaliu care se întinde pe mai multe pagini nu devine absolut deloc plictisitoare. Cartea are pe alocuri mici secrete care ar putea fi delicioase pentru un cititor cu înclinații de detectiv și care trebuie descoperite.
E un roman copt în care autoarea topește o foarte mare experiență nu doar de viață, cât și de contemplatoare, mărturisește și Dragoș Varga care este de părere că e un roman cum nu sunt prea multe în literatura română. Tot acest roman e încărcat de parfumuri, de parfumuri de secol XIX. Undeva m-a dus cu gândul chiar la cartea Ioanei Barbulescu, Intimitatea secolului XIX, pentru că ceva, ceva întâlnim și în atmosfera cărții respective. Există în această carte atâta suavitate încât mă face să cred că Simona Antonescu este destinată pentru fapte și mai mari. E un debut relativ târziu, dar cu siguranță, va continua. La sfărșitul cărții avem și o deschidere spre secolul XX. Cartea a fost asemănată cu cea a lui Filip Florian, „Zilele regelui”, acțiunea ambelor cărți fiind concentrate într-o epocă relativ asemănătoare, perioada domniei lui Carol I. Protagoniștii, în ambele cazuri sunt persoane apropiate casei regale, aici fiind vorba despre fotograful casei, iar Filip Florian îl conturează sub înfățișarea unui dentist.
Franz Mandy devine Franz Mayer
Simona Antonescu este genul de om care are darul de a citi poveștile din privirile celor surprinși de lentila aparatului de fotografiat. Fotografiile cu Franz Mandy chiar mi-au vorbit, mi se părea că dacă mă concentram doar la privirile celor din fotografie aveam sentimentul că acestea sunt foarte recente. Autoarea spune că a decis să-i schimbe numele pentru că nu i se părea corect să îi atribuie niște acțiuni despre care nu știe dacă au avut loc cu adevărat în viața lui. Mi s-a părut puțin lipsit de respect să păstrez numele câtă vreme i-am construit o soție pe care nu știu dacă a avut-o și i-am pus în cârcă o grămadă de acțiuni. Franz Mandy nu a avut urmași și atelierul lui de fotografie a dăinuit, a supraviețuit încă 20-30 de ani după moartea lui. Ucenicul său a continuat procedeele lui și au existat bucureșteni care nu știau că el a murit. Aceste lucruri sunt reale, restul e pură ficțiune. În mare parte, personajele fictive sunt personaje din viața autoarei, cum ar fi cazul bunicului său care, în roman a luat înfățișarea protopopului și care s-a transpus într-o altă epocă. Recunoaște că pasiunea pentru casa regală devenea tot mai puternică pe măsură ce se documenta. A apărut un respect deosebit de mare pentru regina Elisabeta și sunt foarte convinsă în momentul acesta că a făcut foarte multe pentru noi, ca popor.
La sfârșit, Simona Antonescu a mărturisit că pentru ea e un drum care e abia la început. O nouă carte care se petrece tot în trecut, dar cumva mai aproape de noi este următorul proiect al Simonei Antonescu, care încă de la debut și-a ridicat ștacheta sus.
Foto Credit: Cristian Bisca
