de Valentina Cruciat
Mai ții minte bâlciul ăla cu tiribombe, alviță, sârbe și mult praf pe teneși? Dacă ai 20 de ani,
nu știu dacă ai trăit asta, dar dacă ești cel puțin născut în anii `80, sigur ști despre ce vorbesc. Iar la
Electric Castle gapul generațional pare să nu existe. Fie că ești bebeluș, fie că tocmai ți-ai serbat
majoratul sau treci frumos de 40 de ani, e un univers pentru toți acolo. Cu toate cele de mai sus, plus
tiribombă roială și muzică mai deșteaptă. Ici, colo.
Dar eu nu merg niciodată, la niciun festival pentru atmosferă sau pentru că a fost promovat
bine (cine face asta?), ci pentru cine urcă pe scenă. Pentru un concert, pentru omul sau oamenii care
mi-ar cânta acolo. Pentru experiența asta intimă, personală trăită la plural, un plural care pornește
chiar de la artist. Iar anul ăsta cei de la Electric Castle iar au reușit un line-up imposibil de ignorat și
fac asta cam an de an. Se pricep destul de bine, motiv pentru care festivalul de la Bonțida e un reper
pe care îl iau în calcul în planurile din fiecare vară.
Când am văzut Sigur Rós m-am blocat puțin și am citit și recitit de câteva ori pentru că nu
pare tocmai un nume pentru un festival cu un public atât de variat și tocmai pentru curajul ăsta
prețuiesc echipa care alege artiștii. Mulți dintre cei care au cumpărat bilete nu auziseră probabil
niciodată de islandezii ăștia, dar au putut interacționa cu o muzică care presupune atenție, prezență
și chiar liniște. Să pui omul într-o astfel de ipostază, de a cunoaște altceva decât ce asculți zilnic la
Radio Zu sau Guerrilla sau prin algoritmul platformelor de streaming, e o misiune pe care mulți
organizatori de evenimente nici nu se gândesc să o ia în calcul.
O zi la Electric Castle? Am dansat vreo 2 ore în nisip, apoi am trecut pe lângă o horă cu ceva muzică
populară, un mic concert hip-hop românesc, Smiley cântând ce cântă el dintotdeauna pe scena
principală, niște Blazzaj în perfect acordaj cu mesaj despre al nostru românesc blocaj. Apoi a fost
Sigur și oamenii au închis pleoapele, au zâmbit larg, au tremurat de fiori în caldul unei seri de vară, s-
au îmbrățișat, au mai și lăcrimat și au fost toți prieteni unul cu altul, cunoscuți, necunoscuți. Și am
aflat că n-am fost singura care a venit doar pentru concertul ăsta. Bine, Chemical Brothers nu suna
deloc rău și nici Iggy Pop. Ba chiar abia așteptam să o văd pe Noga Erez în toată forța ei și, deși am
prins puțin din concertul ei, i-am simțit energia bună și mi-a plăcut.
La Iggy Pop am ajuns după o plimbare întâmplătoare cu o căruță. M-au luat niște fete cu ele într-o
căruța din aia old school. A fost ca o introducere inițiatică într-o lume dintr-o altă dimensiune, o
lume cu mulți prinți și prințese, într-un fel, eliberați de cotidianul lor, de orașul lor. Și totuși, aveam
senzația stranie că totuși erau încătușați în altceva, în festival, costumația de festival. E o
superficialitate în adunările astea care, în ultimii ani, mă fac să mă simt tot mai caraghioasă. Dar e
ok, e ok să fii caraghios, e ok să fii acolo pentru orice crezi tu că merită, dacă asta crezi, că merită.
Așadar, leneveala pe iarbă, oamenii mascați, Royal Wheel, mașini electrice de bușit, luminițe,
instalații, activități mișto pentru copii, labirintul ăla plin de beculețe spre scena cu reggae, podulețe,
baloane uriașe cu aer, celebrele mesaje motivaționale uriașe și luminoase și sesiunile foto din fața
lor, sesiuni care ar putea fi subiectului unui film de scurt metraj (ba chiar lung) foarte interesant
despre ce înseamnă să fii om aici, acum. Dar și cât gunoi și câtă cheltuială!
De partea cealaltă a porților de intrare era încă un festival pentru cei care nu aveau chef, nu găseau sens sau efectiv nu aveau bani pentru a mânca și bea în interior, în interiorul exterior. Da, un festival cât o planetă. Dar tot a noastră, așa cum o știm. Cu Smiley și Sigur Ros.
Imagine reprezentativă: Electric Castle billboard
