„E o poveste mai mult sau mai puţin ascunsă acolo, pe care eu niciodată nu o spun în cuvinte”

Interviu cu fotograful Alex Conu

Alex Conu. Pentru unii e astrofotograful care s-a mutat în Norvegia, iar fotografiile sale au fost publicate în reviste celebre. Chiar şi guvernul din Lofoten i-a comisionat poze ca să promoveze zona pentru turişti. Pentru alţii e fotograf de modă. Sau fotograf de portret. Până la urmă, ne-am lămurit după o poveste pe Zoom de mai bine de o oră. Alex Conu e fotograf şi atât. S-a mutat împreună cu soţia sa, Anca, acum opt ani, din România în Lofoten. „Noi ne-am mutat în Norvegia pentru aurora boreală, cumva. Mai întâi am venit în vacanţă, undeva în nordul Norvegiei, într-un arhipelag foarte mişto care se cheamă Lofoten şi am zis: de ce să nu ne mutăm aici? Şi ne-am dat un an să ne mutăm, dar în şase luni eram deja acolo. Am lăsat totul în România, am vândut cam tot ce aveam prin casă, ce nu mai era necesar şi am plecat.” De atunci, au trecut ceva ani. Din Lofoten s-au mutat în Oslo, iar acum planurile sunt să se mute la Paris. Pentru că vrea să facă fotografie de modă, simte că e cea mai apropiată de sufletul lui. „E foarte greu să pun asta în cuvinte, dar astrofotografia o fac cu sigu­ranţă mai mult pentru oamenii de lângă mine sau pentru oamenii care urmăresc munca mea, iar fotografia de modă o fac mai mult pentru mine. Cred că sunt mai mult împlinit sufleteşte de fotografia de modă decât de fotografia astronomică.”

Când i-am scris lui Alex Conu despre un interviu pentru Capital Cultural, era tocmai la Paris, aşa cum zice el, lucrează la proiectul „mutarea la Paris”. Ne-am auzit peste câteva zile pe Zoom şi-am povestit câte-n Oslo şi-n gând. De la astrofotografie, rutină, succes, până la bunica croitoreasă la care a văzut primele reviste de modă, de unde i s-a aprins în suflet o scânteie pentru fotografie.

Alex, eşti deja un reper pentru mulţi oameni pasionaţi de fotografie, lucru dovedit şi de imagini, şi de podcasturile şi interviurile pe care le-ai oferit până acum. Când ajungi la nivelul ăsta, ce mai e de citit? Dincolo de partea tehnică şi tot ce apare în domeniu.

Alex Conu: Mă uit la pozele altor fotografi, aşa învăţ. Pentru fotografia pe care o fac eu, aparatura nu mă interesează absolut deloc. Cu cât camera e mai simplă şi cu cât trebuie să se creeze mai puţine lucruri, cu atât mai bine. Eu sunt unul dintre fotografii care nu sunt deranjaţi absolut deloc să lucreze în moduri automate sau semiautomate. Nu cred că modul manual e sfânt şi dacă nu ştii să foloseşti manualul la o cameră, nu eşti fotograf. Mi se pare o tâmpenie să spui asta. Dar cred că te dezvolţi uitându-te la alte imagini. Pe mine asta mă ajută cel mai mult. Îmi place să cumpăr cărţi de fotografie de câte ori ajung într-un loc anume, doar acolo ştiu că pot găsi nişte cărţi. Nu neapărat de fotografie de modă. Cumpăr cărţi de fotografie din toate zonele: fotojurnalism, fotografie de stradă şi peisaj, dar mai puţin, pentru că mă cam plictiseşte zona aia. Asta mă ajută cel mai mult. Merg la muzee de câte ori am ocazia. Astea mă fac pe mine să devin un fotograf mai bun, cumva. Uitatul în reviste de modă, cu asta am fost obişnuit de mic. În liceu, îmi petreceam timpul liber mergând să văd stelele sau uitându-mă în reviste de modă ca să înţeleg ce se întâmplă în fotografia de acest gen.

Ai ştiut dintotdeauna că asta o să fie cariera ta?

Alex Conu: Da. Asta am vrut. Eu în România am absolvit Facultatea de Fizică. Am o licenţă în Astrofizică, pe care am făcut-o doar din plăcere. Nu am vrut niciodată să fiu astrofizician, nu am vrut să trăiesc din asta, pentru că mi s-ar fi părut foarte plictisitor. Trăiam într-un mediu foarte strict, cu program, şi nu mi-a plăcut. Am făcut şi o şcoală de fotografie de modă, de fotografie comercială, dar nu în România. Asta mi-am dorit. Evident, ca orice poveste clasică de fotograf care are şi un background din ăsta mai ştiinţific un pic, părinţii nu au fost încântaţi că eu nu o să fac fizică toată viaţa şi nu o să iau Nobelul, dar i-am convins până la urmă că fotografia e ceea ce vreau eu şi că nu vorbeam eu degeaba de la 14 ani că vreau să fac fotografie. S-au obişnuit cu ideea. 

Şi cu partea asta de serviciu stabil, un venit lunar, şi ce avem de bifat ca să fim pe lista celor împliniţi profesional, n-ai avut treabă? Nu te-au stresat prejudecăţile astea?

Alex Conu: Nu. Au fost momente în care a fost foarte rău, au fost momente în care a fost excepţional, dar mie asta îmi place să fac. Stresul cel mai mare pe partea asta a fost la părinţi, cred. Ţin minte că mama mi-a şi zis la un moment dat: «Alexandru, şi noi când ne vom întâlni cu prietenii noştri, ce le vom spune? Că tu pozezi femei? Şi am zis: da, ăsta e jobul, asta îmi place mie să fac.» Norocul meu a fost că mama, fiind contabilă, îmi ţinea şi mie contabilitatea şi aşa a văzut că nu mă descurc rău cu veniturile şi s-a liniştit.

Ce proiecte aveai în România înainte să vă mutaţi?

Alex Conu: Fotografie de modă şi publicitară. Şi cumva cred că mă plictisisem de fotografia de modă din România la vremea aia. Mi se părea că e un platou în care lumea nu făcea nimic, doar stăteam acasă şi oamenii sunau, şi eu mă duceam şi făceam poze, şi totul era foarte roz şi foarte simplu. Cred că nici nu îmi plăcea foarte mult tipul de modă care se făcea atunci, era un pic plictisitor. Atunci mi-am zis că am nevoie de o resetare creativă şi am plecat în Lofoten, unde am făcut timp de trei ani fotografie foarte aproape de realitate. Am făcut numai fotografie de travel, care a fost folosită de guvernul norvegian să promoveze oraşul Lofoten şi astrofotografie care, la fel, e destul de tehnică. Iar aici intervine nevoia mea de a face fotografie de modă în următoarea perioadă. Pentru că acolo nu trebuie să fiu tehnic, ci sunt liber. Fac ce mă taie capul şi mă bucur foarte mult că reuşesc în momentul acela să îmi blochez partea asta tehnică. A fost interesant pentru mine să fac timp de trei ani şi jumătate, aproape patru ani, numai poze foarte apropiate de realitate, dar mi-a ajuns la un moment dat.

Te-ai plictisit?

Alex Conu: Da. Mi-a ajuns să fac numai poze reale.

Ce planuri aveţi? Ce vreţi să faceţi?

Alex Conu: Cred că vrem să ne îndreptăm spre Paris, dar mai vedem. Am fost deja în Paris să încerc un pic să testez piaţa acolo. Bine, mutatul ăsta din Norvegia în Paris, dacă se va întâmpla, nu va fi mai repede de un an, probabil, pentru că soţia mea mai are nişte proiecte aici şi nici nu putem să ne mutăm aşa peste noapte. 

De ce nu te-ai îndreptat în zona asta de fotojurnalism, politică, economie?

Alex Conu: Nu mi-a plăcut. Nu e direcţia mea. Eu am vrut să fac fotografie de modă de mic. Atunci am decis că vreau să fac asta toată viaţa şi, din fericire, asta am ajuns să fac. Cred că e zona de fotografie în care eu mă simt cel mai confortabil. Mă simt extrem de bine şi în astrofotografie, dar nu aş putea să o fac tot timpul, tocmai pentru că e ceva foarte exact şi trebuie să stau mereu într-un sistem de referinţă extrem de strict şi cu nişte graniţe foarte bine definite. Pe când, în fotografia de modă, pot să fac absolut ce vreau. Eu nu sunt o persoană care se înţelege foarte bine cu rutina şi cu statul mereu în aceeaşi zonă.

Şi, în plus, la proiectele de modă apar şi oamenii în cadru. Trebuie să lucrezi în echipă. Îţi place şi asta?

Alex Conu: Da, lucrez cu oamenii şi asta îmi place foarte mult. De fapt, pe mine m-a ajutat foarte mult fotografia de modă. Înainte să fac asta, eram extrem de introvertit. Bine, şi acum sunt destul de introvertit şi nu vorbesc foarte mult despre ce e înăuntrul meu, dar mi-era mai greu să vorbesc liber cu absolut oricine, iar fotografia de modă m-a învăţat asta. Lucrând în echipe de măcar trei-patru oameni şi trebuind să mă adaptez foarte mult la persoanele cu care lucrez, fotografia de modă m-a ajutat să fiu o persoană sociabilă, adaptabilă şi mi-a plăcut că am reuşit să mă schimb, puţin, pe partea asta.

Cum descrii un fotograf de modă?

Alex Conu: În primul rând, ceea ce mi se pare mie prost înţeles, mai ales de cei care se apucă de fotografie de modă, este că şi acest tip de fotografie este tot în zona comercială. Asta trebuie să înţelegem de la bun început. Există acolo pentru a vinde nişte produse. Adică, ok, are o componentă artistică destul de serioasă, fără de care nu ar fi ce e, dar, în esenţă, este o specie de fotografie comercială şi nu trebuie să uiţi asta ca fotograf de modă. Ce e fotografia de modă mai artistic vorbind? Poate e o imagine a timpului în care fotografiezi. La fel cum probabil orice fel de fotografie e. Cred că asta e menirea fotografiei. 

Ţi se pare că Parisul îţi oferă cele mai bune perspective în zona fotografiei de modă?

Alex Conu: Faţă de Oslo, cu siguranţă. Iar stilul meu de fotografie de modă e foarte apropiat de ce se întâmplă la Paris. Întotdeauna am simţit asta. Nu aş putea lucra niciodată fotografie de modă în SUA, de exemplu, pentru că moda acolo e ceva extrem de comercial, iar fotografia mea de modă nu e extrem de comercială ca aspect. Cred că în Paris mă simt cel mai bine, din punct de vedere artistic, unde e o fotografie de modă ceva mai artsy. Şi, că tot vorbim de împărţirea asta pe zone a fotografilor, mie nici nu îmi place catalogarea asta: fotograf de modă, fotograf de stradă, fotograf de produs. Eu sunt fotograf şi sunt mulţumit să mi se spună fotograf. Nu simt nevoia să fiu fotograf de ceva. Dacă mă întrebi pe mine, eu sunt cel mai mult fotograf de portret. Şi fotografia de modă o văd tot ca un fel de portret, într-un fel. Niciodată nu am crezut că fotografia de portret este o fotografie în care trebuie să se vadă faţa unui om. Nu, în niciun caz.

Când te simţi apreciat de ceilalţi sau când simţi că e apreciată munca ta?

Alex Conu: Este o întrebare foarte grea pentru mine. Mă simt apreciat de cei cu care lucrez mai ales când sunt lăsat să fac ce vreau în fotografie. Atunci când au încredere totală în ce fac eu. Cred că asta mă mulţumeşte cel mai tare, atunci când lucrez cu cineva care zice: băi, eu ştiu ce faci tu, ştiu cum vezi tu lumea şi vreau ca viziunea ta asupra lumii să fie asociată cu mine. Şi atunci mi se pare foarte mişto. 

Şi când se produce acest schimb de încredere? Adică există acolo şi o potrivire, pe care o simţi de la primele întâlniri, când începi un proiect nou?

Alex Conu: Da. Cred că atunci apare, când vorbeşti şi construieşti proiectul, deşi astăzi s-a mai schimbat un pic modul de lucru în fotografia comercială şi totul se întâmplă mult, mult mai repede. Dacă acum vreo 15 ani plănuiai un editorial în două săptămâni, acum îl plănuieşti în maximum trei zile. Nu mai e timp şi totul trebuie să se întâmple extrem de repede. Nu sunt eu neapărat cel mai mare fan al rapidităţii ăsteia, dar trebuie să ne adaptăm şi trebuie să ne schimbăm, într-un fel. 

Cum s-a construit cariera ta? Cum vin proiectele către tine? Cum te găsesc oamenii?

Alex Conu: E foarte simplu. Prin networking. Trebuie să cunoşti foarte mulţi oameni în domeniul fotografiei comerciale. Ştiu că mulţi fotografi la început de drum se gândesc …o să am un portofoliu foarte tare şi o să mă duc cu portofoliul meu foarte mişto la nişte clienţi care îmi plac mie şi o să zică «Ce fotograf bun eşti tu. Hai să lucrăm mâine!» Nu. Probabil se va întâmpla aşa în 5% din cazuri. Sau chiar mai puţin. Dar în zona asta de fotografie comercială şi mai ales în fotografia de modă, este foarte important să cunoşti oameni care lucrează în industrie, să te împrieteneşti cu ei, ei să vorbească cu alţi oameni despre tine şi aşa mai departe, pentru că altfel e extrem, extrem de dificil. Şi de-aia am zis că m-a ajutat fotografia de modă. Dacă nu aş fi fost forţat să lucrez în grupuri, în echipe, nu aş fi putut relaţiona nici cu oamenii din zonă. Cred că asta e esenţa: să cunoşti cât mai mulţi oameni şi să fii adaptabil.

Legat de astrofotografie, simţi că ţi-ai umplut tot golul ăla, după atâţia ani în Lofoten, apoi în Oslo?

Alex Conu: Nu cred că golul ăla se umple vreodată. În absolut orice domeniu, dacă golul se umple, cred că nu mai are sens să activezi în domeniul respectiv. Dacă crezi că nu mai e loc să pui ceva în experienţa ta, atunci cred că trebuie să te laşi de meseria aia. Şi nu cred că golul ăsta legat de astronomie se va umple vreodată. Sincer să fiu, mie îmi place mai mult să stau sub cerul liber decât să fac poze la ceva. Mă bucură mai mult să mă uit cu ochiul liber sau cu un telescop, să caut galaxii, nebuloase şi aşa mai departe, pe cer, decât să fac poze la cer. Dar ştiu că dacă fac poze la cer, pot să le arăt şi altor oameni că există ceva ce ei nu văd zi de zi şi poate cineva începe să se întrebe ce e acolo sus şi devine mai interesat de zona asta. Eu fac poze cerului mai mult pentru ca alţi oameni să descopere astronomia decât să mă bucur eu pe mine. 

Ai momente în care ţi-ai fi dorit să ai aparatul la tine, să surprinzi anumite lucruri?

Alex Conu: Nu. Nu sunt omul care să aibă non-stop o cameră la el. Nu ţin să fac asta, iar fotografia mea de modă, deşi e foarte instinctivă, are un fel de plan înainte. Adică multe dintre imaginile mele par snapshots, dar nu e chiar aşa. E o poveste mai mult sau mai puţin ascunsă acolo, pe care eu niciodată nu o să o spun cu cuvinte. Doar o să te las să te uiţi la imaginile alea. Pentru tine, pot să însemne ceva, pentru altcineva pot să însemne cu totul altceva şi tocmai asta mi se pare mie lucrul cel mai mişto. 

Tu gândeşti înainte cadrul? 

Alex Conu: Da. Eu sunt obişnuit să lucrez în serii când lucrez modă, pentru că un editorial de modă are măcar şase imagini şi-mi place să existe o continuitate de la o poză la alta. Am avut meciuri destul de serioase cu art directori de la diverse reviste pentru că sunt foarte strict atunci când trimit o serie de imagine către publicare. Vreau să fie puse într-o anumită ordine. Pentru că ordinea aia are un sens la mine în cap. Eu gândesc povestea, în principiu, nu ştiu dacă gândesc neapărat cadre exacte. Acolo las puţin hazardul să intervină pentru că ţi-am zis, pozele mele sunt puţin neclare, de multe ori lucrez cu polaroide sau cu nişte camere ciudăţele, care nu sunt sută la sută controlabile. Adică eu zic că vreau să fac ceva, dar poate camera aia nu face exact ce vreau eu pentru că are 50, 60 de ani şi nu mai funcţionează chiar cum ar trebui şi îmi place un pic partea asta de hazard în fotografia de modă, dar povestea trebuie să rămână aceeaşi. Imaginile individuale nu îmi place să le gândesc până la ultimul milimetru. Eu zic despre pozele mele artistice că sunt nişte greşeli controlate, cumva. Îmi place să las ceva care să mă surprindă şi pe mine şi pe ceilalţi din jur. 

Ce înseamnă procesul de editare? Cât timp îţi ia? 

Alex Conu: Nu foarte mult. Nu sunt un om care să intervină foarte mult pe imagini după ce le-a făcut. Încerc de cele mai multe ori să fac totul în cameră şi având în vedere că lucrez destul de mult cu polaroid, nu prea am ce să-i fac după. Şi asta-mi place foarte mult, că ce am făcut acolo e şi un produs fizic, eu încă sunt foarte ataşat de fotografia fizică, nu-mi plac deloc fotografiile văzute pe dispozitive digitale. Pentru mine, fotografia e o experienţă senzorială mai complicată, nu e doar ceva strict vizual. E şi tactil. E altfel. Îmi plac fotografiile printate. De câte ori pot, cumpăr fotografie printată, făcută de alţi fotografi. Îmi plac cărţile de fotografie. Nu îmi place să mă uit la poze la nesfârşit pe un ecran de calculator sau nu-mi place să scrollez la nesfârşit Instagramul ăla şi să mă uit la toate timbrele alea mici de pe un ecran de telefon. Imaginile trebuie să fie mari şi pe hârtie ca să fie extrem de frumoase. Nu ştiu dacă asta e din cauza faptului că am fost educat în fotografie în perioada în care nu exista fotografie digitală. În acelaşi timp, nu cred că fotografia digitală e în vreun fel inferioară fotografiei adevărate sau că există o fotografie care e cea mai fotografie dintre toate, dar prefer să am fotografia în format fizic.

Faci compromisuri?

Alex Conu: Nu am crezut niciodată oamenii care zic că nu fac compromisuri. Viaţa e un compromis şi întotdeauna trebuie să laşi un pic de la tine şi la fel şi ceilalţi trebuie să lase un pic de la ei în absolut orice fel de relaţie, comercială sau interumană. Până la urmă, e un fel de compromis în tot ceea ce facem. 

Cum e să-i fotografiezi pe cei dragi?

Alex Conu: Cred că este singurul domeniu în care am nişte regrete. Niciodată nu mi-a fost uşor să-mi fotografiez familia, doar cu soţia mea îmi e simplu. Dar am regretul că nu l-am fotografiat niciodată pe tatăl meu, care a murit acum câţiva ani. Nu am putut niciodată să-mi fotografiez tatăl şi mama. Nu ştiu de ce. Cred că este foarte dificil să fotografiezi oamenii care îţi sunt foarte apropiaţi. 

La ce proiecte lucrezi acum? Şi la ce ai lucrat intens, în ultima perioadă şi ţi-a adus o împlinire?

Alex Conu:Ce mă bucură foarte mult în ultimii ani, e proiectul About Her, o serie de imagini cu soţia mea pe care nu le fac după un program, ci când simt că e momentul potrivit. În momentul ăsta am vreo 60 de fotografii şi tot continuăm. Majoritatea sunt polaroide. Unele sunt foarte abstracte, dar drăguţe, şi cred că ăsta e proiectul care îmi place cel mai mult în momentul ăsta. 

*material publicat în Capital Cultural nr. 30, ediția tipărită