„Are șarmul acela de instrument care nu e perfect. Ca și noi, oamenii”.
Nu are cum să nu îți capteze atenția într-o clipă cu sunetu-i punctual și impozant.
„Zvâc-ul” sunetelor de corzi, misticismul ritmurilor care sunt asociate diferitelor povești tradiționale, emoția răsunătoare care este generată de lovitura corzii, exact în momentul în care aceasta trebuie lovită. Dulce melos este descrierea exactă a fascinației muzicale – sunet dulce tradus din limba greacă, de unde și denumirea de dulcimer, echivalent englezesc al instrumentului, nouă cunoscut drept țambal.
Strămoșul țambalului, instrumentul persian santur, a apărut în secolul XI odată cu migrația muzicienilor țigani și evrei în Ucraina. Țambalul însă a rămas în umbră până în secolul XIX. Ritmurile Câmpiei Panonice au prins însă rapid amploare și au transformat sunetele instrumentului într-un element indispensabil folclorului românesc.
„Țambalul este considerat străbunicul pianului și are la bază sistemul coardelor lovite. La pian apeși o clapă care, la rândul ei declanșează un mecanism, care la rândul lui lovește o altă coardă. Tocmai faptul că la țambal tu lovești coarda în momentul în care vrei tu, declanșează sunetul un pic mai repede decât la pian unde totul se mai întâmplă printr-un mecanism. Milisecundele alea dau magia acestui instrument, magie care este neegalabilă. Tu lovești coarda exact în momentul în care simți, nu aștepti un mecanism care vine să îți facă treaba”, îmi explică Romi, într-o după amiază, la o cafea.
Foto: Silvana Armat
Un țambal cântărește cam 80-90 Kg și ar fi probabil o tragedie să îți cadă pe scări. „Cum se transportă un țambal? Dacă vrei să cânți la țambal se găsesc mereu câțiva oameni să te ajute să îl cari“, râde Romi, în timp ce îmi povestește prin ce peripeții a trecut, mutând țambalul dintr-un loc în altul, de la un concert la altul.
Romulus Cipariu este unul dintre fondatorii trupei Domino. Poate povesti ore întregi despre vârtejul coardelor lovite, despre emoția și suflul instrumentului și despre cum muzica își poate da singură viață dacă o lași.
L-am auzit interpretând melodii „săltărețe” precum „Vinul ghiurghiuliu” sau „Au înnebunit salcâmii”, și am descoperit împreună cu el sunetul muzicii internaționale, combinate cu ritmuri populare românești.
A crescut printre instrumente muzicale și folclorul i-a fost ca un frate mai mare. În acest univers al acordurilor și-au făcut loc pe rând clarinetul, chitara și țambalul, iar țambalul a reușit să cucerească încet-încet, notă după notă, lovitură după lovitură această galaxie a sunetelor. Și asta tocmai pentru că țambalul are nuanța lui pregnantă, acel ceva care îl deosebește de toate instrumentele muzicale. Să fie oare pentru că nu poate fi niciodată acordat 100%?
„Țambalul este un instrument pretențios și foarte delicat. Trebuie să ai foarte multe cunoștințe ca să îl menții în formă, acordat, și nu ai cum să înveți asta din cărți. Pe internet nu se găsesc foarte multe informații. Nu poate să îți explice nimeni pentru că nu mai sunt oameni de meserie. Pur și simplu, devine inaccesibil. Nu poți să îți cumperi un țambal, pentru că nu știi care e bun și nici nu ai cum să îți dai seama. Cunoștințele specifice instrumentului se transmit din tată în fiu. Tocmai din acest motiv, m-am hotărât să îmi construiesc singur instrumentele la care cânt. Deoarece corzile țambalului generează la un moment dat, două sunete pe aceeași coardă, nu îl poți acorda niciodată total. Are șarmul acela de instrument care nu e perfect, dar e acolo. Ca și noi oamenii. Noi nu suntem perfecți. Frumuseșea adevărată este cea atinsă de nefrumusețe. Țambalul nu poate fi adus acolo – să sune perfect. Trebuie să îi lași marja de eroare, sufletul. Are magia asta de a fi neacordat…”, mai adaugă Romi.
Foto: Silvana Armat
Am fost curioasă dacă starea de spirit îi influențează lovitura și mi-a răspuns: “Totdeauna.”
„În primul rând trebuie să ai o stare de spirit aparte ca să cânți. Trebuie să fii într-un univers. Universul acela, de obicei îți întunecă tot restul câmpului în afară de cel cu corzile, fiindcă având corzile în fața ta, tu trebuie să fii cu ochii pe ele. Trebuie sa fii foarte atent, pentru că tu ai niște milimetri acolo, pe care dacă nu îi nimerești totul este un dezastru , și atunci te concentrezi foarte tare pe câmpul corzilor. Este ca și cum totul intră într-o negură și există numai acele corzi. Și tu tot studiind și tot lovind îți creezi o marjă foarte mare de imaginație și expansiune. Fantastic de mare chiar, pentru că intervine odată dificultatea asta de a cunoaște instrumentul, pozițiile lui și combinațiile pe care le poți crea, care sunt extraordinare. Fără starea de spirit nu merge nicicum. Starea de spirit potrivită trebuie să fie indusă într-un mod foarte docil – intri într-un sevraj foarte limpede, trebuie să fii superconcentrat!”
Am citit că, de curând, s-a înființat o secție în cadrul universităților de muzică din Ungaria și Chișinău, unde se poate studia acest instrument. Cât de important este să studiezi un instrument la universitate?
„Foarte important. Dar aici mai intervine și starea aceea de spirit despre care vorbeam, „chestia” asta de suflet. Sunt foarte mulți muzicieni care au studiat instrumentul, care au învățat bazele teoretice, dar care nu transmit nimic. Maria Tănase de exemplu nu a studiat muzica. Sunt oameni care se nasc pentru acel instrument la care cântă. Beatles nu au luat nici măcar o oră de muzică. Pe acele genii școala nu le-a ajutat cu mult. Dar cu ajutorul școlii și-au creat niște baze. Pentru profesionalismul tău este foarte important să studiezi la o școală de muzică, însă nu este crucial. Ceea ce este crucial însă, este să îți petreci cât mai mult timp cu instrumentul acela, să studiezi, să explorezi”, argumentează Romi.
Foto: Silvana Armat
Trupa Domino s-a abătut de la regula trio-ului clasic – țambal, contrabas și vioară. S-a abătut și de la regula păstrării melodiilor originale, combinând ritmuri din folclor cu ritmuri ale hit-urilor rock clasice. Ineditul acestei combinații a plecat din momentul în care Romi a început să lovească țambalul pe ritmurile lui Beatles, Clapton sau Queens of the Stone Age. Așa a început povestea lui Romi. Povestea altor tineri, simpatizanți ai ritmurilor de folclor cu influențe moderne, este aceea de a redescoperi muzica tradițională fie cu ajutorul beat-urilor moderne ale festivalelor de renume precum Electric Castle, Prut Fest, Plai Fest sau Snow Fest, fie prin „zicalele” Subcarpaților, fie pur și simplu prin fascinația Iei și a Sânzienelor.
Romi îmi explică: „Într-adevăr există o tendință a tineretul avangardist de a asculta din ce în ce mai mult folclor. Explicația stă în faptul că noi am crescut cu acel val de muzică de pe MTV. În nici un caz cu muzică populară. În timpul comunismului nu ai avut voie să asculți muzică, iar apoi, când ai avut dintr-o dată voie, s-a dezvoltat muzica românească autohtonă. Folclorul practic a dispărut de pe lista noastră de preferințe. Abia acum începe să se dezvolte preferința pentru acest gen de muzică. Se introduc diferite beat-uri, ritmuri moderne combinate cu ritmuri din folclor. Este ca și cum muzica tradiţională ar veni parcă de pe altă planetă”.
Pentru o experiență autentică putem pune oricând batista pe ţambal, doar pentru a descoperi taina artistului. „Tu chiar dacă nu mai vezi corzile, oricum știi așa de bine marjele de eroare încât rămâi în grafic”, mă asigură Romi. „Batista nu este așa un impediment. Dar asta o știu numai țambaliștii.”
