E toamna anului 2008. Cobor în stația Obor cu o pilotă în brațe, cu un zdravăn accent moldovenesc și cu o dorința arzătoare de a gusta toate deliciile culturale pe care capitala le poate oferi, după o adolescență petrecută într-un mic oraș de provincie a cărei singură manifestare artistică consta în festivalul anual al mărului. Dăm cu fast-forward vreo 12 ani și mă trezesc iarăși pe canapeaua incomodă din sufrageria familiei, de această dată în pragul izbucnirii pandemiei de coronavirus care, ca o leapșă a Universului, mi-a blocat toate planurile. Numai că acum, pentru prima dată, nu mai râvnesc să stau într-o sală înăbușitoare de spectacol, în spatele unui domn a cărei statură îmi blochează vederea, pentru că îl am în față pe Horațiu Mălăele interpretând monumental un personaj cehovian și pot, alături de alți 300 de oameni, să urmăresc spectacolul în pijamale.
Experiența mi-a ridicat un semn de întrebare. Să fie oare aceasta o uvertură pentru un nou mod de consum al actului artistic, un mod digitalizat și accesibil în toate nuanțele termenului?
În contextul pandemiei, multe dintre instituțiile culturale au pus la dispoziția publicului spectacole și concerte, chiar transmisiuni „în direct” din sală, în regim de live stream pe rețelele de socializare sau pe paginile web oficiale, un demers admirabil care a dovedit, încă o dată, rolul social pe care trebuie să îl joace cultura. Asta a însemnat, din păcate, și pierderea principalei surse de venit a acestor companii de spectacol – publicul plătitor. Problemele financiare cu care se confruntă în momentul de față sectorul cultural nu fac decât să-i dezvăluie fragilitatea. În lipsa unor subvenții guvernamentale și a capitalului generat prin vânzarea biletelor, multe dintre companiile artistice sunt amenințate cu dispariția.
Un public mai numeros înseamnă și un potențial publicitar mai ridicat
Într-o lume puternic dominată de tehnologie, cu instrumente noi de comunicare și petrecere a timpului liber – potrivit unei analize Zelist, de pildă, în martie 2020 aveam 11 milioane de utilizatori Facebook în România, iar media de utilizare a internetului este de 7 ore zilnic, sectorul cultural se ascunde, încă, în spatele cortinelor groase de catifea, refuzând să țină pasul cu vremurile. Departe de a nega magia experienței din sala de spectacol, o simbioză a celor două lumi ar aduce un suflu proaspăt artelor scenice. Bunăoară, instituțiile artistice ar putea continua difuzarea spectacolelor pe platformele de socializare și după încetarea restricțiilor provocate de pandemie, sau ar putea găsi modalități inovatoare de a ajunge la public, platformele video on demand fiind un exemplu. Beneficiile sunt reciproce, atât pentru public, cât și pentru sectorul cultural.
În primul rând, digitalizarea creează o comunitate online care ajută organic la promovarea și popularizarea instituțiilor culturale. În ultimele săptămâni, engagementul publicului pe rețelele de socializare a teatrelor a crescut fulminant, de la câteva aprecieri, comentarii și distribuiri ale postărilor acestora în luna martie la câteva sute în prezent. Un public mai numeros înseamnă și un potențial publicitar mai ridicat, manifestat în multiple aspecte. Companiile comercicale pot dori încheierea unor parteneriate de marketing, actorii devin mai cunoscuți prin prisma expunerii, lucru ce poate da naștere unor noi oportunități profesionale, iar spectatorii au parte de educație culturală, existând în rândul lor și aceia care vor fi luat contact cu lumea artistică pentru întâia oară. Să nu uităm nici oportunitatea de promovare a calendarului de spectacole, element adesea neglijat. De exemplu, un studiu realizat în 2018 de către Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală afirma existența unei corelații directe între eforturile de marketing depuse de instituții și consumul cultural, lipsa de informații adecvate, susțineau autorii, constituind un inhibator pentru interesul publicului de a merge la teatru sau la un spectacol de muzică. Prezența în online ar rezolva cu ușurință această problemă.
Totodată, accesul digital la fenomenul artistic aduce cu sine o creștere a ratei de pătrundere a culturii în societate. Același studiu mai sus menționat indică o limitare a consumului de spectacole în România din lipsa infrastructurii culturale, cu precădere în mediul rural și în orașele mici și mijlocii unde procentul de oameni care nu au fost niciodată la un spectacol este foarte ridicat. Și, dacă este să luăm în calcul interdependența capitalului cultural de cel social și uman, accesul la cultură devine un factor esențial în dezvoltarea societății românești, făcând din tehnologizarea culturii un imperativ și nu un „nice to have”.
Ultima întrebare care se impune în acest context este cum pot instituțiile să își monetizeze eforturile în online și aici vin cu câteva sugestii.
- Publicitatea plătită
Impactul pe care îl are un conținut de calitate, implicarea comunității și costurile mici de administrare ale acestui conținut sunt o serie de metrici cu potențial de generare a unui ROI pozitiv. Facebook Ads, Google AdSense sau reclamele TrueView pe YouTube sunt doar câteva dintre modalitățile de monetizare a canalelor de social-media. Mai concret, o companie din domeniul financiar își poate promova un serviciu de asigurare pentru călătoriile culturale în momentele dinaintea începerii unui spectacol, așa cum s-a întâmplat pe pagina Operei Naționale la difuzarea spectacolului de balet „Corsarul”.
Tot în această categorie menționez și parteneriatele de marketing cu branduri comerciale, un exemplu fiind colaborarea TIFF și IQOS.
- Platformele VOD și biletele online
Platformele Video on Demand au luat avânt în industria cinematografică – a se vedea Netflix și HBO GO, și pot deveni o sursă de venit importantă pentru sectorul cultural. O posibilitate ar fi oferirea unei arhive de spectacole în schimbul unui abonament lunar sau anual, după modelul TIFF, care a lansat în 2019 prima platformă de streaming din România – TIFF Unlimited, sau punerea în vânzare de bilete pentru un singur spectacol, pe platforme ca MyStage cum a făcut echipa UNTEATRU.
- Donații sau crowdfunding
O altă sursă de finanțare o constituie contribuțiile voluntare ale comunității consumatoare de cultură.
Instituțiile pot derula campanii de fundraising prin SMS, transfer bancar, apel telefonic etc, o practică recurentă în mediul cultural internațional – MET Opera și London Ballet, fiind doar două exemple, sau pot apela la platformele de crowdfunding precum Patreon, Indiegogo sau Kickstarter, ce facilitează donarea de sume lunare de către membri.
Departe de mine de a nega dezavantajele și provocările pe care le vor genera digitalizarea. Înainte de toate, nu va putea oferi spectatorilor aceeași imersiune într-un spațiu și timp magice, și, totodată, va da naștere altor probleme cu care sectorul cultural nu a trebuit să se confrunte până acum ca securitatea datelor spectatorilor. Dar poate cea mai importantă și cu un efect imediat este investiția economică și creativă în a aduce actul artistic în digital. De aceeași părere este și Miki Braniște, curator, manager cultural și un punct de referință pentru spațiul artistic clujean, care crede că sectorul artelor spectacolului va trebui să fie permeabil și dispus la hibridizare pentru a da naștere la o formă artistică relevantă pentru mediul tehnologic. Acest lucru va presupune investiții în filmări și montaje de calitate și o regândire a interacțiunii cu publicul care trebuie să devină punctul de referință.
Consider însă că digitalizarea trebuie să devină un instrument complementar, nu un înlocuitor al actului artistic dintr-o sală de spectacol, un „potențator” al educației culturale și, în lipsa unei infrastructuri culturale dezvoltate, un suplinitor. Va fi nevoie, de asemenea, de studii și analize pertinente care să evalueze impactul acestui fenomen și care să înțeleagă dacă publicul căruia ne adresăm gustă sau nu acest mod de consum cultural.
Vremurile dificile prin care suntem forțați să trecem cu toții este o oportunitate de a regândi modul în care consumăm cultura. Este, totodată, un semnal de alarmă pentru instituțiile culturale care trebuie să conștientizeze friabilitatea pieții artistice și să înțeleagă necesitatea de a se raporta diferit la actul artistic. Modalități de reinventare există, trebuie doar făcut un efort susținut și lipsit de prejudecăți. Dacă acum nu se îndreaptă cârma, mă tem că până la următoarea furtună va fi prea târziu.
de Oana Grigoraș
foto: Unsplash
