„Ce mai face Silviu Purcărete?“, mă întreabă Iveta, o jurnalistă din Bulgaria. Mă întâlnisem cu ea după ediţia 2019 a festivalului Wiener Festwochen şi stând la o cafea ne-am dat seama că există destui regizori din Ungaria şi Cehia prezenţi de mai mulţi ani pe afişele teatrelor din Viena, pe când numele celor din România şi Bulgaria le-am putea număra pe degetele de la o singură mână. Spre ruşinea mea nu am fost în stare să numesc niciun regizor bulgar în viaţă ale cărui spectacole să le fi văzut vreodată în capitala austriacă. În schimb Iveta îşi amintea cu vizibilă plăcere de debutul lui Purcărete la Burgtheater în 1999 cu Bacantele. Era vremea spectacolelor mari, când Teatrul Naţional din Craiova era coproducătorul acestora, alături de, printre altele, Festivalul de la Avignon şi Wiener Festwochen. Danaidele prezentate la Viena în 1999 îmi sunt şi mie încă foarte vii în memorie. Împreună cu Phaedra au fost o carte de vizită a marelui regizor român. Este de la sine înţeles că imediat au urmat invitaţii de la Burgtheater şi de la vestita Operă de Stat din Viena, unde Purcărete a pus în scenă în anul milenar 2000 opera lui Gaetano Donizetti Roberto Devereux. Însă ambele rezultate nu au fost pe măsura aşteptărilor. „Purcărete traduce tragedia în imagini ritmic-muzicale sumbre, pline de fantezie, ale căror numeroase semnificaţii adâncesc şi mai mult misterul. Unui neinițiat îi va fi destul de dificil să urmărească acţiunea“, scria la vremea respectivă Hilde Haider-Pregler în cotidianul Wiener Zeitung despre Bacantele (bit.ly/34GvZLR)
Prezenţa lui Silviu Purcărete pe scenele vieneze s-a limitat astfel la aceste două producţii.
De o mai mare vizibilitate se bucură Andrei Şerban, cunoscut cu precădere publicului iubitor de teatru liric. Nu mai puţin de patru spectacole au luat naştere sub semnătura sa în renumita clădire de pe Ringul vienez. Majoritatea se află şi astăzi pe afişul operei. Așa sunt, de exemplu, Werther de Massenet (cu 61 de reprezentaţii între 2005-2018), Manon de Prévost (cu 49 de reprezentaţii între 2007-2019) şi Povestirile lui Hoffmann de Offenbach (cu 92 de reprezentaţii între 1993-2019). Cea de-a patra producţie, Văduva Veselă a lui Lehár, a fost scoasă de pe afiş în 2002 după 42 de reprezentaţii (premiera avusese loc în 1999).
Reîntorcându-ne la teatru, „foarte reuşit mi s-a părut spectacolul Oameni obişnuiţi al Gianinei Cărbunariu prezentat la festivalul Wiener Festwochen în 2016“, îmi spune tot Iveta. Din păcate, presa locală nu a fost de aceeaşi părere, astfel încât nu a existat nicio invitaţie de colaborare cu vreun teatru vienez. Cu toate acestea, Gianina Cărbunariu este singurul nume care revine periodic în ultima decadă în spaţiul de expresie german, şi nu numai. Regizoarea a devenit cunoscută în capitala austriacă în 2008 cu propriul spectacol Stop the Tempo!, în cadrul unui eveniment mai amplu ce a avut loc la Volkstheater Viena, după ce Enrico Stolzenburg punea în scenă piesa Gianinei Cărbunariu Kebab la Schaubühne Berlin în 2007. Era perioada imediat următoare aderării României la Uniunea Europeană, pe vremea când scena teatrală românească era încă o necunoscută exotică. În 2010 a urmat Sparanghel, un text scris de regizoarea-autoare, o comandă a Volkstheater. Montarea Christinei Hommels a rămas însă fără ecou. În acelaşi an, Cărbunariu pune în scenă Sold Out, după un text propriu, la Münchner Kammerspiele.
Tot la München, de data aceasta la Residenztheater, Radu Afrim montează în 2011 Când ploaia se va opri de Andrew Bovell. Doar doi ani mai târziu, Afrim va fi prezent la Festivalul Move Op de la Berlin cu un proiect muzical, eveniment ce a fost posibil grație sprijinului Institutului Cultural Român. Cu contribuţia susţinută a ICR Viena au putut fi prezentate în 2017 la Schauspielhaus Jurnal de România. Sfântu Gheorghe şi Jurnal de România. Constanţa, spectacolele regizate de Carmen Lidia Vidu înregistrând un mare succes în capitala austriacă. Cu un an mai devreme, Domestic Products al Ioanei Păun era jucat la acelaşi teatru vienez, dar şi la Stadttheater Ingolstadt în cadrul proiectului „Danubia Connections“, coordonat de subsemnata. De remarcat că numele româneşti care circulă în ultimii cinci ani în spaţiul german, ce-i drept datorită spectacolelor invitate, sunt cele de regizoare (am exclus-o din această analiză pe Nicoleta Esinencu, singura care are o colaborare constantă cu teatre din Germania şi Austria). Mi se pare demn de scos în evidenţă acest fapt, în special ţinând cont de discuţia recentă născută în mediul teatral românesc în jurul feminităţii și accesului regizoarelor în teatrele românești. În vreme ce tinerele regizoare sunt mai cunoscute pentru teatrul lor pe teme socio-politice, cu elemente documentare, regizorii faimoşi din generaţia matură, ca de pildă Mihai Măniuţiu, Gábor Tompa sau Radu Afrim lipsesc din spaţiul de limbă germană. E poate efectul racordării temelor spectacolelor la spiritul timpului, care propune în teatru o voce angajată civic.
Autor: Irina Wolf
Foto: © Marco Bianchetti
*articol apărut în Capital Cultural nr. 20.
