Mijloc de august, la o terasă din cartier. O fată blondă vine să ne ia comanda şi începe să vorbească cu noi în engleză. „I am from Ukraine”, rosteşte timid, iar vorbele ei spun totul. O întrebăm de cît timp se află în Cluj şi ne povesteşte că au trecut deja 5 luni de cînd a fugit din ţara ei.

Chiar dacă nu vorbeşte româneşte, constatăm că a învăţat denumirile din meniu şi le pronunţă cît se poate de corect. Piept de pui la grătar, cartofi copţi, salată de varză. Zîmbeşte mereu, de parcă ar fi cea mai fericită fată de pe pămînt. Nu pot totuşi să nu mă gîndesc cît de complicată trebuie să fie acum viaţa pentru ea şi pentru milioanele de oameni care, din februarie 2022 încoace, au lăsat în urmă totul şi au luat calea exilului.

E posibil oare ca lipsa de măsură şi faptele necugetate ale unui singur om să se răsfrîngă asupra atîtor existenţe? Din păcate, nu doar că e posibil, ci chiar se întîmplă. Realitatea a demonstrat-o nu o dată. La fel şi ficţiunea. ,,Athena”, lansat în luna septembrie pe Netflix, e genul de film care îţi creează o puternică senzaţie de disconfort tocmai pentru că reflectă cruzimea umană şi felul în care un incident, aparent fără urmări, declanşează haos şi drame în lanţ.

Povestea se sprijină pe elementele tipice unei tragedii antice, dar nu suntem în Grecia, ci în zilele noastre, undeva la periferia Parisului, în cartierul numit Athena. E o poveste despre rasism şi violenţă, despre minciuna prezentată drept adevăr şi conflicte scăpate de sub control care degenerează în război urban de gherilă. Moartea unui puşti de 14 ani, de origine algeriană, şi care se spune că a fost omorît într-un conflict cu poliţia, ni-i aduce în prim plan pe cei trei fraţi ai lui. Fiecare vede diferit modul în care trebuie rezolvată criza provocată de dispariţia mezinului.

Regizor e Romain Gavras, fiul celebrului Costa Gavras, care a scris scenariul alături de Elias Belkeddar şi Ladj Ly (care a mai abordat o tematică similară – a incidentelor şi revoltelor pariziene, în pelicula multipremiată din 2019, ”Les Misérables”).

Într-una dintre cele mai bune şi complexe scene de deschidere pe care le-am văzut în ultima vreme (filmată abia la final, după ce s-au tras toate celelelte cadre), un tip în uni­formă militară susţine o conferinţă de presă, înconjurat de membri ai poliţiei şi de politicieni. De la microfon, perso­najul cere dreptate. Îl cheamă Abdel şi, în ciuda durerii ce i se citeşte pe chip din cauza uciderii lui Idir, fratele lui mai mic, face apel la calm. Spune pe un ton ferm că trebuie aflate numele poliţiştilor care au comis crima, dar îndeamnă lumea să îşi păstreze cumpătul şi anunţă organizarea unui marş al tăcerii.

Pare să fie vocea raţiunii, personajul care nu neagă gravitatea unor fapte condamnabile; însă care a văzut prea multe conflicte ca să nu înţeleagă că pacea e totdeauna preferabilă războiului. Trebuie luată atitudine, însă cu matu­ritate, printr-un protest paşnic. Fragmente sonore din jurnale televizate de ştiri în care se vorbeşte despre acest nou caz de brutalitate poliţienească ce a zguduit Franţa (şi care vor mai reveni pe parcursul filmului pentru a reda amploarea naţională pe care o iau conflictele), oficiali care îşi exprimă încrederea în instituţiile statului şi în justiţie, mulţimea care fuge în toate direcţiile cînd cineva aruncă un cocktail Molotov, strigăte şi explozii construiesc această primă scenă care ne introduce în contextul unei atmosfere incendiare ce va continua apoi pe durata întregului film.

Cel care a aruncat cocktailul Molotov e Karim, fratele lui Abdel. E tînăr şi intolerant, născut pentru revoltă. Adeptul legii talionului, care pretinde ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, nu concepe să fie luat drept un simplu huligan. Tipologia acestei familii în jurul căreia gravitează războiul civil din ,,Athena” e completată de Moktar, fratele care nu e nici împăciutor ca Abdel, nici radical precum Karim, ci mai degrabă prototipul oportunistului, un tip care face trafic de droguri.

Războiul pe care comunitatea arabă din Athena îl duce cu forţele de ordine şi care escaladează la un nivel comparabil cu războaiele civile este completat de războiul dintre fraţi, provocat de diferenţele de mentalitate dintre ei.

Violent pînă la extenuare pentru cel care priveşte, filmul lui Romain Gavras nu excelează la construcţia de personaje sau la originalitatea subiectului, însă este absolut impresionant în privinţa realizărilor tehnice şi a felului în care este filmat.

Camera impune ritmul celor 24 de ore cît se desfăşoară acţiunea şi ochiul este năucit de viteza cu care tensiunea se înteţeşte în timpul confruntărilor armate, de parcă am asista la ele în timp real. Într-un interviu pentru CNN, regizorul poves­teşte că s-a repetat cu precizie vreme de două luni înainte de filmări şi că tot ce vedem e real, nu s-au folosit deloc imagini generate de computer.

Cît despre rolul moral al artei, Romain Gavras nu crede că are vreo responsabilitate, singura lui preocupare fiind să facă cinema de calitate. S-a tot spus că există filme violente, că jocurile video şi muzica rap induc furie şi revoltă printre tineri, explică el, însă lipsa de educaţie şi sărăcia sunt adevăratele probleme, consideră Romain Gavras. Ca urmare nu crede că filmele pot schimba lumea.

Atunci ce bine ar fi ca măcar pe noi să ne schimbe! Chiar dacă nu devenim peste noapte mai buni, ar fi minunat să fim, după ce vedem ,,Athena”, un pic mai toleranţi şi mai conştienţi de faptul că periferia Parisului nu se deosebeşte prea tare de alte zone de conflict, reale sau ficţionale. Un foc de armă poate aduce după sine alte focuri de armă şi mai apoi se instaurează frica, violenţa, războiul.

E început de octombrie şi serile calde de vară s-au dus demult. Am uitat de fata blondă cu zîmbet larg. Nu ştiu dacă mai lucrează la terasa din cartier şi dacă a făcut progrese cu învăţarea limbii române. Sau dacă mai speră să se întoarcă la viaţa ei de dinainte. Ştiu însă că e nedrept ca gesturile iraţionale ale unui singur om să dea peste cap atîtea destine.

*articol publicat în Capital Cultural nr.33