Dan Lungu, unul dintre cei mai apreciaţi şi traduşi scriitori români, s-a întâlnit cu cititorii la Librăria Humanitas Constantin Noica din Sibiu. Autorul a citit sâmbătă două fragmente din cel mai recent roman al său, „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, după care a continuat o discuție pe marginea acestei carți, alături de poetul sibian Radu Vancu și cei prezenți la eveniment.
Romanul „Fetita care se juca de-a Dumnezeu” a fost distins cu Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, ediţia 2015. Este un roman surprinzător, emoţionant şi plin de umor, care explorează, prin ochii inocenţi ai Rădiţei şi cei ai mamei sale, un fenomen ce a marcat profund România postcomunistă: emigraţia temporară. Pornind de la această temă și de la faptul că Dan Lungu este și sociolog, a urmat o discuție despre influența sociologiei asupra temelor pe care autorul le alege pentru cărțile sale, despre talent, despre lumea copiilor și cărțile care ne inspiră. Redăm mai jos o parte a dialogului dintre Dan Lungu și Radu Vancu.
Radu Vancu: Pentru orice om de bună credinţă care te citeşte, toate cărţile tale sunt foarte calde, uneori chiar intense, umanizate, au acea căldură umană pe care o găseşti în prozele bune. Cum se trece de la răceala datei sociologice, la căldura umană atât de convingătoare a cărţilor tale?
Dan Lungu: Trebuie să spun că primul meu volum de proză scurtă e scris înainte de a fi sociolog. Instrumentele sociologice au ajuns la mine mai târziu. Pe de altă parte, şi în sociologie eu am fost adept al unei zone foarte înguste şi foarte vitregite în România. Am fost adeptul metodelor calitative. Ori, în anul 1990, când am făcut eu facultatea, sociolog era echivalent cu omul care aplică chestionare şi care face sondaje de opinie. Despre metodele calitative nici nu se vorbea. Am luptat pentru metodele calitative. La început am predat metode cantitative, iar în timp am reuşit să impun un curs de metode calitative, pe care îl ţin şi acum. Predau şi observaţie participativă, interviul de profunzime, interviul biografic ş.a. Dintre metodele cantitative, am păstrat ceea ce mi s-a părut fascinant – construcţia chestionarului. Ce întrebi ca să afli fix ceea ce vrei să afli. Să construieşti un chestionar seamănă foarte bine cu a construi o proză scurtă. Logica din spate e foarte fascinantă. Asta mi-am păstrat în continuare.
Sociologia e un mare pericol pentru cineva care scrie literatură, atâta timp cât nu o stăpâneşte. Dacă nu eşti profesionist şi nu intri până în inima metodei şi a logicii în ştiinţele sociale, riscurile sunt foarte mari. Ceea ce încerc eu, e să strecor un model de cunoaştere sociologică, undeva în romanele mele, nu la modul de schemă ca să înţelegi societatea, ci nişte mecanisme mult mai subtile pe care le poţi simţi din afară, ca un necunoscător sociologic. Asta e un bonus, nu face parte din nucleul dur literar al cărţilor, la care ţin întodeauna, pentru că ţin foarte mult la construcţie, la limbaj, la estetică.
În cartea „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu” e foarte multă viaţă. Fetiţa Rădiţa pleacă la şcoală mândră de tema ei la caligrafie. A lucrat la această temă îndelung cu mama ei şi ar vrea să ia o notă mare. Astfel s-ar bucura şi mama. Ajunge la şcoală, aproape întârzie, dar nu e o problemă, pentru că învăţătoarea are o conversaţie la telefon şi Rădiţa se strecoară în clasă, fără să fie băgată în seamă. Învăţătoarea revine peste ceva timp, le examinează tema, le ridică în picioare pe trei, patru, care aveau tema mai bună, printre care şi Rădiţa şi le spune: „Aţi făcut progrese remarcabile, tema e grozavă, aveţi calificativul maxim”. Rădiţa mai stă două ore la şcoală, dar se dă bolnavă pentru a transmite vestea cât mai repede. Ajunge acasă bucuroasă, aproape fugind pentru a anunţa nota. Când ajunge o găseşte pe mama ei, făcându-şi bagajele să plece în Italia, la muncă. Acest fapt anulează surpriza şi e evenimentul care declanşează lenta distrucţie a familiei. Capitolele alternează, unul e povestit din punctul de vedere al Rădiţei, celălalt din punctul de vedere al Letiţiei, mama plecată în Italia.
Dan Lungu la Librăria Humanitas Constantin Noica Sibiu
Radu Vancu: Ceea e ce cu adevărat o performanţă extraordinară, este uluitoarea capacitate a lui Dan Lungu de a vorbi din punctul de vedere al unui personaj feminin, fie el de orice vârstă şi condiţie socială. Se spune că ştii dacă un prozator e talentat dacă îi iese o figură de femeie în proza lui. Ţie îţi ies cel puţin patru. Cum faci? Cum se face construcţia unui personaj feminin?
Nu cred că talentul este o licoare pe care o bei şi devii talentat.
Dan Lungu: Eu nu cred că este diferenţă foarte mare între a face un personaj feminin şi unul masculin, din perspectiva unui prozator. Până la urmă asta e meseria prozatorului, să intri în pielea celuilat. Cred că experineţa celuilalt, să adopţi punctul de vedere, ţine de talentul prozatorului, indiferent cine e celălalt. Dacă ai trei personaje bărbaţi, îţi imaginezi că e uşor să povesteşti din perspectiva lor, pentru că ai experienţa unui bărbat, ai trei Dan Lungu acolo. Dacă faci un bărbat şi două femei, experienţa e aceeaşi. Ai nevoie de empatie. Pentru un anumit tip de proză, o mare parte din talent constă în empatie. Nu cred că talentul este o licoare pe care o bei şi devii talentat. Cred că e un complex alcătuit din foarte multe ingrediente, printre care empatia pentru un anumit tip de proză. Asta se cultivă, se învaţă, se construieşte.
Radu Vancu: Care sunt aceste tipuri de proză?
Dan Lungu: Le împarţi în mintea ta. Nu eşti obligat să le faci publice, nici măcar să le justifici. Ca scriitor, ai un laborator. Atâta timp cât funcţionează pentru tine e în regulă. Ai o epistemologie absolut personală şi le împarţi. De exemplu, cărţile de proză le împart în cele care mă inspiră, îmi dau chef să scriu şi cele care nu îmi dau chef să scriu. Eşti foarte subiectiv. Preferatele mele rămân acele romane americane în care se vede şi meseria de scriitor, dar şi o cunoaştere profundă a umanului.
Radu Vancu: Cartea e una dură. Despre o mamă care îşi pierde cele două fiice, soţul, ţara. Despre o fetiţă care îşi pierde mama şi bunicii, sunt şi sinucideri şi morţi. E o carte încărcată de lucruri foarte bune şi, în acelaşi timp, e o tandreţe de umor care se plimbă deasupra acestei materii dure. Cum e posibil umorul într-o astfel de lume?
Dan Lungu: Nu ştiu. Ăsta e un al doilea ingredient pentru talent – umorul, după empatie. Încet-încet, îţi faci o reţetă a ta specială. Sunt nişte lucruri pe care le aduni în jurul tău şi începi să le organizezi cu darurile pe care le ai. Ai şi o zonă raţională în carte, dar şi multe zone care se leagă fără ca tu să îţi dai seama. Tonuri pe care le iei fără să le premeditezi. Atunci când scrii, vocea poate să ajungă pe niște tonuri pe care tu nu bănuiai că le poţi atinge efectiv. Mie îmi place, când simt că se apropie, să o las să se ducă mai departe. Chiar dacă nu e perfect ce faci, mi se pare mai importantă muzica la care ajungi. Asupra ei nu poţi să mai revii. La conţinut, da. Eu rescriu foarte mult la cărţile mele, tocmai din pricina asta. Când ajung în zone în care simt că vocea se duce rareori, o las să se ducă cât de departe poate şi după aceea revin şi ajustez.
Oricâtă imaginaţie ai avea, oricât de profund eşti în gândire, dacă nu stăpâneşti cuvintele, nu reuşeşti să exprimi toată realitatea pe care vrei să o construieşti.
În foarte multe cărţi am pariuri tehnice pe care le rezolv. Un prozator, în afară de inspiraţie are şi un atelier meşteşugăresc în care îşi face tot felul de pariuri. Presupun că un meşteşugar îşi spune: pot să fac eu o balama lungă de doi metri. Aşa şi un prozator are pariul lui în care are lucruri tehnice. Unul dintre pariuri era: Pot să văd eu lumea din perspectiva unui copil? Dar nu într-o proză scurtă, așa mi-a mai ieşit. Să o duc aşa… măcar o jumătate de roman. Am meditat foarte mult la cum poţi să dai realităţii volum. Eu cred că realitatea pe care o construieşti e cu atât mai convingătoare, cu cât e mai volumetrică. Ca scriitor, ai o realitate foarte complicată în jurul tău. De la culori, materiale, simţuri, relaţii cu ceilalţi, lumea e foarte bogată şi complicată. Dar, în momentul în care tu scrii o carte, ai la îndemână doar cuvintele. Aşa cum un arhitect are cărămidă, tu ai cuvintele. Toată bogăţia asta a lumii tu trebuie să o converteşti în cuvinte, şi cu acele cuvinte să faci o carte. Toată acestă realitate trebuie să o trezeşti în cititor, dar trecând-o prin pâinea îngustă a cuvintelor. De asta, pentru orice scriitor domesticirea cuvintelor şi înţelegerea lor este esenţială, e materia de bază.
Trebuie să te pricepi la cuvinte dacă eşti scriitor. Oricâtă imaginaţie ai avea, oricât de profund eşti în gândire, dacă nu stăpâneşti cuvintele, nu reuşeşti să exprimi toată realitatea pe care vrei să o construieşti. O să vedeţi tot timpul referiri la culori, la mirosuri, la muzică, toate acestea dau dimensiunile realităţii. Ele ar putea lipsi dintr-o scenă, dar cartea câştigă foarte mult în volum, în sentimentul de realitate, dacă gândeşti multidimensional tot ceea ce faci. Acesta a fost un alt pariu. Am urmărit frecvent să cuprind aceste dimensiuni mici ale realităţii.
Radu Vancu: Jumătate din carte e vocea unui copil. Lumea pe care o percepe copilul nu e una a mitului copilăriei, e o lume pe dos. Nu întâmplător ilustraţia cărţii e una cu fiinţa cu capul în jos, Rădiţa construieşte un om de zăpadă cu capul în jos. E o lume răsturnată. Ai premeditat-o?
Dan Lungu: Eu lumea din perspectiva unui copil nu o înţeleg prin sensibilitatea lui Ion Creangă. Eu am luat-o cum pricepe un copil lumea, cum percepe mirosul, gustul, cum clasifică lucrurile. O înţelegere din interiorul copilului asupra lumii, ci nu neapărat un destin fericit.
Seara a continuat cu discuţii între Dan Lungu şi cei prezenţi şi s-a încheiat cu aplauze şi autografe, dar şi cu dezvăluirea temei următorului roman: ruralul de astăzi. Ideea a fost întărită de vizionarea la Muzeul Brukenthal a tabloului realizat de Ion Țucurescu „Interior ţărănesc”. „El avea acest titlu, dar era extrem de modern. Tehnica, obiectele nu au legătură cu ruralul. Mi-ar plăcea să scriu despre rural” , a încheiat Dan Lungu.
Radu Vancu (stânga) şi Dan Lungu (dreapta)
Dan Lungu este un scriitor şi politician român, director al Muzeului Literaturii Române din Iaşi, conferenţiar dr. la Catedra de Sociologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi. În 1996 iniţiază grupul literar Club 8. Între 2001 şi 2002 este redactor-şef al revistei de cultură Timpul. Este membru al ASPRO şi al Uniunii Scriitorilor din România. Din 2013, a iniţiat şi organizat anual festivalul FILIT (Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi), împreună cu scriitorii Florin Lăzărescu şi Lucian Dan Teodorovici.
Printre cele mai cunoscute cărţi scrise de el se numără „Sunt o babă comunistă“, „Cum să uiţi o femeie“, „În iad toate becurile sunt arse.“
