Enclavă – fragment de rocă de altă natură înglobat în masa unei roci eruptive. Așa zice dexonline. Ce înseamnă însă Trio Enklave aflăm în rândurile următoare. Trei interpreți, trei instrumente și pasiunea pentru șlefuirea sunetului. Povestea grupului începe în urmă cu ani buni când cei trei, Raluca Stratulat, Mihai Bădiță și Mihai Murariu se cunosc la Conservatorul din București unde studiau. După mai multe colaborări, în diverse variante, se ajunge la trioul actual, aceștia susținând primul lor concert chiar aici, în Sibiu, ocazie cu care i-am cunoscut și noi.
Așadar, vă știți deja de mult timp, ați și lucrat împreună. Cum v-ați decis totuși să formați acest trio și de ce Enklave?
M. Murariu: Ne știm într-adevăr de multă vrem. Am tot cântat împreună în diferite variante, am făcut parte din alte ansambluri. Experiența pe care am acumulat-o fiecare, atât pe scenele din România cât și din afară, vrem nu numai s-o folosim dar și s-o creștem. Ceea ce a făcut ca proiectul acesta să fie natural, firesc pentru momentul acesta.
M. Bădiță: Numele a fost ideea Ralucăi și poate însemna mai multe lucruri. E greu să găsești un nume care să însemne ceva pentru fiecare. Inițial ne-am gândit la Clavian dar nu avea niciun alt sens în afara faptului că te duce direct la instrumentele la care cântăm. Cât despre acest trio, cum a spus și Mihai, este un proiect care ne va ajuta în punctul acesta al carierei noastre să ne însușim elemente noi care să contribuie la șlefuirea noastră ca interpreți. Este totuși cam greu mai ales pentru că nu suntem toți din același oraș dar facem niște sacrificii pentru a duce la bun sfârșit ce ne propunem. De exemplu, de data aceasta, eu am fost la ei în oraș, în București, pentru a repeta iar ei au venit în Sibiu pentru a concerta.
R. Stratulat: Am putea face o paralelă cu teatrul, unde actorul nu doar recită o serie de replici, ci și le însușește și trăiește emoțiile și stările personajului ca și cum ar fi cele proprii. În muzică putem spune că ne însușim textul muzical și semnificațiile acestuia până la nivel de subconștient, urmând ca propria traire să primeze în momentul concertului.
M. Murariu: Pe măsură ce căpătăm experiență în formula aceasta cu siguranță nu se va mai simți localizarea prea mult la repetiții. Totul va merge cu siguranță mult mai lin, mai intuitiv chiar pentru că vom ajunge să ne cunoaștem mai bine și, astfel, să înțelegem ce vrea celălalt.
R. Stratulat: Așa este. Dacă ajungi să susții un concert cu anumite piese, repetițiile viitoare ale acestora vor fi mult mai ușoare. Munca cea mai grea e cea de la început. Iar în ce ne privește pe noi, repertoriul este oarecum limitat. O soluție ar fi să încercăm varianta muzicii contemporane cu toate că ar fi puțin mai complicat în această formulă.
M. Murariu: Nu ar fi totuși imposibil, întrucât se pot face transcripții. Eu văd o altă problemă aici, și anume publicul.
Reporter: Și acum că am ajuns la muzica pe care o propuneți, primul vostru concert i-a adus alături pe Mozart, Milhaud și Haciaturian. A existat vreu motiv anume pentru această alegere?
M. Murariu: Am ales aceste piese pentru că ni s-au părut cele mai accesibile. Oricum sunt câteva piese care merg mână în mână cu ideea de a cânta împreună așa cum am zis mai sus.
Reporter: În ultima vreme au apărut și în România din ce în ce mai multe festivaluri, oamenii devenind participanți, spectatori la din ce în ce mai multe evenimente și activități culturale. Reușește muzica clasică să-și păstreze admiratori și mai ales reușesc tinerii să se impună la astfel de evenimente?
M. Murariu: În ceea ce privește accesul la evenimentele culturale organizate în țară, trebuie să insiști. Noi sperăm că cei care au auzit de noi până acum din diferitele colaborări pe care le-am avut, să aibă o părere bună inclusiv despre acest trio. Oricum, în România, ca artist tu trebuie să acționezi, să apelezi la organizatorii de festivaluri.
R. Stratulat: Problema în România este că nu există impresari așa cum nu există nici memorie. Nu există preocupare în sensul acesta. De exemplu, dacă ai un concert și cânți foarte bine, cu toate că publicul rămâne foarte mulțumit, nu te va chema nimeni nicăieri. Tot tu trebuie să acționezi în sensul acesta și să propui colaborări. Așadar pe lângă studiu și repetiții, trebuie timp și pentru munca de impresariat, de căutat sau chiar de organizat evenimente. Poți să ai un an de zile și să cânți peste tot. Aceasta nu-ți garantează însă că vei fi chemat undeva anul următor.
M. Bădiță: De exemplu, primul nostru concert găzduit de Filarmonica din Sibiu. Am lansat noi ideea celor de la Thalia și am fost norocoși să întâmpinăm o deschidere aici, pentru susținerea noilor proiecte. Din păcate, în general, în România, organizatorii de festivaluri nu sunt cei care inițiază oferte, invitații de a cânta în cadrul acestora.
Reporter: Sunt preferați, în cadrul acestor evenimente culturale, artiștii din alte țări?
M. Murariu: Nu. Nu se caută, cel puțin în muzica camerală, artiști din afară. Totuși, avem cazuri la Opera din București unde sunt aduși artiști din afară, mai slabi decât mulți din România, dar mai scumpi, doar pentru că sunt din afară și aparent impresionează prin asta.
M. Bădiță: O altă situația ar fi pe segmentul baroc deoarece nu prea avem specialiști și, mai mult, nici nu prea se cântă.
Reporter: Putem vorbi de un circuit închis în lumea asta a concertelor?
R. Stratulat: Dacă faci o analiză a programelor filarmonicilor, de exemplu, vei vedea că, în principiu, sunt cam aceeași care cântă. Ba mai mult, repertoriul este, în mare, același. Sunt de acord totuși cu ideea, necesitatea de a face lobby pentru proiectele tale. Dar asta înseamnă timp și e destul de dificil dacă nu-ți place să faci asta, adică să bați la uși.
M. Murariu: Lobbyul nu e rău. Adică poate fi chiar binevenit când vine vorba de a crea punți de comunicare între artist și organizator. Devine însă nociv când lobbyul este mai important decât calitatea. Adică dacă îmi cântă unul care face lobby puternic mai degrabă decât unul care efectiv nu se potrivește acestui tip de promovare dar care este net superior din punctul de vedere al calității interpretării, atunci nu este în regulă.
Experiența voastră în țări precum Suedia, Germania sau Italia v-a scos din contextul românesc față de care vă puteți raporta comparativ acum. Ce ne puteți spune despre diferențele pe care le-ați sesizat?
M. Bădiță: Este o diferență foarte mare. Ca solist, aici ca să supraviețuiești financiar și profesional, trebuie să alergi dintr-o parte în alta. În celelalte state europene dezvoltate, cel puțin, artistul se poate dedica mai mult studiului, performanța fiind cea care îi asigură accesul la evenimente. Cu alte cuvinte, invitațiile vin.
R. Stratulat: Mai este un aspect aici. Din păcate în România muzica camerală nu prea se vinde. Pentru că, orice ar zice oricine, România nu are tradiție, cultură muzicală comparativ cu alte țari vest europene. Și spun aceasta incluzând Transilvania. Mai degrabă, se merge la concerte cu soliști în filarmonici. La muzică de cameră mergi dacă vrei să asculți cu adevărat muzică, deoarece într-un astfel de context se poate atinge o profunzime sui generis, se ating niște note care impresionează, totul fiind o sistematizare foarte bine pusă la punct care-ți dă posibilitatea să accesezi niște forme arhitecturale de-a dreptul grandioase. Pe scurt, muzica de cameră e de-a dreptul intimă. Ea intră în contact subtil cu publicul.
Foto credit: Valentina Ignat
