Spune-mi ce diplomă ai să îți spun în ce țară poți emigra.
E o butadă ruptă din realitate, susținută de datele Institutului Național de Statistică (INS), potrivit căruia populaţia rezidentă a României a scăzut între 1 ianuarie 2018 – 1 ianuarie 2019 cu 125.500 persoane. Alte calcule statistice relevă că România pierde prin migrație externă un cetățean la fiecare 5 minute și 27 de secunde, iar dintre aceștia o bună parte sunt absolvenți de studii superioare. Efectele fenomenului, cunoscut sub numele de migrația creierelor, se resimt în special în sănătate și educație unde plecarea masivă a medicilor din țară și părăsirea școlilor de către profesorii valoroși a lăsat sistemul de sănătate fără specialiști iar Inspectoratele Școlare trimit la clasă în anul școlar curent profesori cu nota 5 la titularizare.
Decăderea și înmulțirea diplomelor universitare
În anii ’90 o diplomă de inginer era un pașaport pentru aproape orice meserie, alta în afara celei de inginer, pentru care se cereau studii superioare. Căderea industriei și absența unor specialiști în domenii noi făcea din ingineri categoria cea mai adaptabilă noilor nevoi profesionale. Erau anii succesului economic imediat și ai relaxării prejudecăților sociale. După deceniile în care presiunea admiterii la facultate din prima încercare a dat peste cap viețile multor tineri, în sfârșit lumea răsufla ușurată. Dacă voiai o diplomă oferta creștea direct proporțional cu prețul taxei de școlarizare. Îți permiteai să plătești, aveai de unde alege: la stat au apărut și locuri cu plată, la recent înființatele universități private nu era prea greu să obții o diplomă în orice specializare, inclusiv teatru, muzică și… medicină. Dar, parcă, abundența ofertei relativiza valoarea diplomei și nu mai era o realizare notabilă să absolvi o facultate. Se schimbaseră semnele valorii sociale, lumea devenise pragmatică, important era să ai idei de afaceri, să faci repede bani, să te respecte lumea când parchezi nonșalant pe trotuar mașina de jdemii de euro. Se descoperise scurtătura spre succesul în viață și rețeta a funcționat o vreme, până s-a umplut țara de blugi și haine turcești, de mașini second hand și de marfă ieftină de la ABC-urile de la colțul blocului.
Dar, într-un deceniu și jumătate cuvântul afacere s-a nuanțat, devenind tot mai mult business, micii întreprinzători au dispărut treptat, oamenii s-au întors înapoi la profesiile validate de diplome. Diversele facultăți s-au adaptat vremurilor, și-au extins oferta cu specializări noi, chiar dacă adesea fără o corelare cu nevoile de pe piața muncii. Efectul domino s-a amorsat, a urmat inflația absolvenților cu diplome, unii urmau chiar două facultăți în paralel, pe care piața muncii nu era pregătită să îi absoarbă. Așa s-au impus ierarhiile calitative ale diplomelor și lumea a privit mai atent spre cine eliberează respectivul document. Competențele profesionale dobândite în contul licenței și masteratului rămân în continuare variabile de la o universitate la alta și, desigur, de la un student a altul. De la intrarea României în UE, din 2007, accesul tinerilor români la studii în străinătate, cu burse sau în programe de schimburi universitare, impune și instituțiilor superioare de învățământ românești atingerea unor indicatori de performanță, angajându-le în competiția europeană. De aici vine, în ultimul deceniu, și o nouă schimbare de ton în aprecierea valorii universităților și așază în fruntea ierarhiei diplomele obținute în străinătate (pentru cine își permite taxa de școlarizare), britanicii conducând topul preferințelor și al prestigiului în mentalul colectiv românesc. Dar, în pofida admiterii doar cu examen de dosar în multe universități, alte decalaje sociale păstrează procentul populației cu studii superioare scăzut în raport cu nivelul general de educație, conform datelor INS raportate față de cele ale ultimlui recensământ din 2012.
Numărul absolvenţilor de studii superioare s-a dublat, de la 7,1% în 2002 la 14,4% din populaţia stabilă a României, potrivit rezultatelor finale ale Recensământului din 2011. […] La 20 octombrie 2011 erau 245.400 de persoane analfabete (un sfert de milion – n.a.), reprezentând 1,4% din totalul populaţiei stabile de 10 ani şi peste. Din totalul populaţiei stabile cu vârste de la 10 ani în sus, de aproximativ 17,5 milioane de persoane, 44,2% au nivel scăzut de educaţie (primar, gimnazial sau fără şcoală absolvită), 41,4% – nivel mediu (posticeal, liceal, profesional sau tehnic de maiştri) şi 14,4% – nivel superior.
Săracă țară bogată
Prestigiul școlii rămâne activ în mentalul colectiv în pofida inechităților privind calitatea procesului de educație și al posibilităților de a urma o facultate a tinerilor proveniți din mediul rural față de cei din mediul urban. Monitorul social relevă o tendință de polarizare a societății în problema educației: a crescut numărul tinerilor educați, dar și al tinerilor cu mai puțin de 9 clase absolvite în deceniul 2007-2017. Regional, locuitorii din regiunile nord-est și sud-est conduc clasamentele cu cei mai puțini ani de școală absolviți, în vreme ce regiunile de nord-vest, vest, centru au scor mai bun, dar fără a anula decalajele dintre accesul la educație al locuitorilor din mediul rural față de cei din mediul urban. Sunt câteva realități care descriu o societate polarizată în care accesul la educație nu este egal.
O coincidență mi-a confirmat practic afirmația de sus. Aud la radio un interviu cu o femeie de 37 de ani, născută într-un cătun, la munte, fără curent, fără drum asfaltat, sora cea mare dintr-o familie modestă. Femeia și-a crescut frații mai mici cu prețul sacrificării anilor de școală. Acum, la maturitate, îi recuperează și urmează studii liceale. În primul moment am senzația că aud o poveste comună generațiilor crescute la țară în anii ’60-’70, dar realizez că persoana avea 7 ani la Revoluție. Povestea ei reflectă accesul la educație și condițiile de viață la sat în România anilor ’90. Mai mult, inechitatea accesului la educație a rămas o realitate a ultimului deceniu, diferențele dintre mediul urban și cel rural, între est și vest se perpetuează și în deceniul 2009-2019.
An de an, în septembrie, presa abundă în statistici negative privind disfuncțiile sistemului de învățământ la toate nivelurile. Prestigiul școlii se conservă la nivel declarativ, dar e contrazis de disprețul clasei politice pentru acele categorii sociale care ar trebui să contribuie pe termen lung la progresul societății: profesori, medici, cercetători etc. Faptele converg în două direcții disjuncte. Pe de o parte, încercarea de a reabilita meseria de profesor prin salarizare decentă ar trebui să recupereze calitatea procesului educațional, dar efectele se vor vedea de abia în alte câteva decenii. Pe de altă parte, continuarea migrației creierelor lipsește statul de beneficiul investiției făcute în educație. Ideea că o diplomă universitară e un capital în viață rămâne bine înfiptă în mentalul colectiv, dar în absența unor politici de stat responsabile, diplomele tinerilor vor contribui la PIB-ului altor țări.
