Pretext
De la materie la spirit, de la biologicul inferior la sublimul abstract, de la Cina cea de taină la convivialitatea profană și gustativ-orgiastică, hrana devine o supratemă ambivalentă: concretă și abstractă, sfântă și blestemată, înălțătoare și decadentă, savuroasă și scabroasă, civilizatorie și culturalizantă. Apoi, de la veganism la canibalism (cel ritualic, să zicem), de la autotrofie la cele mai ciudate îngurgitări, de la lupta pentru subzistență până la obsesia elitistă a stelelor Michelin, de la iluzoria normalitate până la sângerete sau chiar până la patologia psihiatrică a coprofagiei, omenirea pare să bifeze toată gama de experiențe ingestive.
Despre foame, carne, pofte, sânge, creier și întreg câmpul lexical al hranei, se ocupă, în mod obișnuit, medicii, nutriționiștii, psihologii, antropologii, istoricii mentalităților etc. Dar, cu siguranță, se ocupă și poeții. Doar că altfel. Îmi vine în minte titlul celui mai recent volum semnat de poetul Dumitru Bădița: „Evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi” sau ceea ce spune Nora Iuga, într-un interviu: „când scrii poezie e ca şi când ai mânca din tine”. Sau un rând tulburător din romanul (nepublicat) al lui Radu Vancu „pentru întâia oară, carnea lumii gândea”
Situându-mă în afara lumii poeților, dar consumatoare capricioasă și compulsivă de poezie, eu cred că tinerețea nu e o vârstă, ci e însăși substanța poeziei. E virtutea ei de hrană mereu vie, palpitândă, fecundă&feculentă cu nutrienți esențiali creșterii adâncurilor noastre interioare. Pentru mine, poezia e forma supremă a libertății cuvântului. Iar poetul nu poate fi decât un om liber. Cel mai liber. Profitând de faptul că acest număr al revistei Capital Cultural e dedicat gastronomiei, dar, în egală măsură artei&artiștilor, m-am gândit să întreb trei poete și trei poeți: cu ce se hrănesc de nu mai îmbătrânesc?
Elena Vlădăreanu: Of, ce mănâncă poeții, ziceam eu ceva urât acum! Cum nu-mi plac figurile de stil și nu le folosesc decât rareori și în mod excepțional în textele mele, nu o să le folosesc nici acum, deci nu te aștepta să auzi de la mine că mă hrănesc cu spirit (deși, poate, cu iluzii chiar o fac uneori), cu muze (poate doar cu muzi ), cu limbaj, cu resturi de limbaj, whatever. Mai ales că relația mea cu hrana a fost extrem de importantă de-a lungul timpului, cu perioadele de lipsuri cumplite din anii 80 – dacă eram întrebați ce am vrea să primim la întoarcerea din delegație a părinților noștri, răspundeam invariabil carne (eu) și cașcaval și unt (frati-miu) – trecând prin perioadele de sărăcie sinistră de la începutul-mijlocul anilor ’90, culminând cu sărăcia din anii 2000, când eram în primul an de facultate și eram cumplit de săracă și de flămândă tot timpul. Sunt chestii pe care nu o să le mănânc niciodată: inimi, rinichi, limbi, creieri, ficați, momițe, fudulii, pizdulice și măduvă, nu o să mănânc porc și nici mezeluri de casă, tobă, răcituri, coaste, lebăr, sângereți, și nici alte mezeluri, nu ciorbă de burtă, pielițe, animale care se gătesc de vii, precum raci, homari, melci, pui de baltă. Nu vânat, căprioare, diverse zburătoare, târâtoare, struți, iepuri, pisici, gândaci și ce-o mai crăpa în ea omenirea asta empatică și bună din care fac parte. Cea mai cumplită propunere alimentară a fost nutria, eram copil, poate 5-6 ani și am înlemnit în fața farfuriei, pentru că tocmai mă lăsasem luată din fața cuștii cu animăleții ăia simpatici. Pot să spun că îmi place pâinea de casă și că mirosul pâinii proaspete agață ceva din memoria mea, la fel ca alte câteva mâncăruri banale, dar care au acest dar teribil de a mă întoarce în copilărie: gigi-papa, chifteluțe de dovlecei, cartofi la cuptor, gogoși, ciorbă de păstăi, pui fript, tocăniță de gutui. Aș putea în schimb supraviețui cu pesto, humus, smochine proaspete (și orice fruct), turte pe plită și, uneori, când chiar simt că o să mor, un hot salt beef cum numai pe Brick Lane se poate mânca.
Teodor Dună: Când scrii destul de mult, prea mult, despre corp, suporți tot mai puțin carnea. Carnea din farfurie, carnea de pe rafturi, carnea din vorbirea entuziastă despre înduplecarea foamei. Tot ce seamănă prea mult cu carnea îmi provoacă o rezervă din ce în ce mai pronunțată. Așa că mai bine humus cu măsline decât dantelatele costițe de porc, așa că mai bine brânză cu roșii decât delicata ceafă de porc, mai bine cartofi la cuptor cu broccoli bine înăbușiți decât metamorfozele cărnii tocate. Asta nu înseamnă că nu cad, uneori, în păcatul crenvurștilor, în păcatul salamului și în alte păcate care îmi apropie gura și dinții de ceea ce iese din abatoare. Însă, dacă există o mâncare în fața căreia mă simt ca un dipsoman dinaintea primului pahar, aceea e fasolea bătută, superior întocmită. În fața bolului cu fasole bătută organele mele interne parcă se micșorează pentru a face tot mai mult loc, trăiesc, cumva debusolat, experiența poftei pantagruelice de mâncare. Mi se pare ciudat, apare un mic sentiment de rușine și îmi zic că am fost cândva un foarte înalt vrej de fasole pe care nu a urcat nimeni, pentru că nu duceam nicăieri. Iar după ce zic asta, nu mai îmi este deloc foame.
Adela Greceanu: Poeții sînt, și ei, oameni, niște bieți oameni, vai de capul lor, cum ar zice Gellu Naum. Mănîncă, și ei, ca tot omul, ce au prin frigider, prin cămară, ce găsesc la piață, la supermarket sau la nonstop-ul din colț. Așa că, pentru a răspunde la anchetă, m-am uitat în cămară şi în frigider şi am găsit: zacuscă, bulion, dulceaţă de prune, dulceaţă de căpşuni, dulceaţă de cireşe amare, dulceaţă de smochine, un pachet de biscuiţi, cinci ouă, ciorbă de cartofi cu tarhon, o punguţă cu boabe de cacao, slănină, un borcan cu untură de raţă, un borcan cu untură de porc, o conservă de șprot afumat, un pachet de unt, o cutie cu lapte, două iaurturi, niște brînză de burduf, o felie de tort, muştar de două feluri, şerbet de trandafiri (expirat, cred) și în congelator o cutie cu fishfingers. Ah, şi o pereche de pantofi, nişte balerini roz de piele, în care am pus pungi cu apă, să îngheţe şi să-i lărgească un pic, să nu mă mai bată.
Radu Vancu: Scriitorii, teoretic, nu mănâncă. Nimic. Niciodată. Puritatea lirei nu admite niciun fel de impurități – nici măcar pe cele calorice. Și, cum lira e instrumentul lui Apollo, zeu al soarelui, rezultă că poeții ar trebui să se hrănească prin fotosinteză. Asta, cum spuneam, strict teoretic. Însă, practic, poeții mănâncă orice: și câte patru deserturi deodată la Lili’s, și câte un kilogram de cireșe deodată noaptea, când celulele lor nervoase încearcă să hrănească, cu fotosinteza lor electrică, mica ființă de celuloză a unui poem. Poeții pot să uite să mănânce toată ziua – ca să mănânce noaptea pentru toate cele trei zile care urmează. Poeții mănâncă, de fapt, orice – fiindcă știu și ei că, de fapt, vor fi la rândul lor devorați de o altă Gură pofticioasă, al cărei desert preferat se pare că sunt. Nu există lucru pe care poezia să nu îl devoreze – și nu există poet care să nu fi fost cândva devorat. Tocmai de asta, orice poet știe că scrisul e despre mâncare: și tu îți mânânci scrisul, și el te mănâncă pe tine. O relație, cum se spune acum, reciproc avantajoasă.
Teodora Coman: Aşa cum există oameni omnivori şi unii mai pretenţioşi, de tipul veganilor sau vegetarienilor, aşa cred că este şi cazul literaturii, care demonstrează proprietăţi de digerare integrală a realităţii, până la metabolizarea ei, ba chiar şi a propriului autor, sau din contră, mai selectiv-reactive, concentrate pe raportul tensionat al textului cu realitatea din cauza fobiilor sau disfuncționalităților de asimilare a acesteia. Însă analogia dintre funcţia digestivă şi cea de a scrie se opreşte aici, fiindcă modul de a mă hrăni (în fugă, fără preferinţe culinare) nu prea are legătură cu felul auster şi oarecum precaut de a scrie în ceea ce priveşte componenta autobiografică, înţeleasă (şi) ca înregistrare a unor obiceiuri zilnice sau concrete. Aşadar, felul de a mânca nu mă defineşte deloc ca „scriitor“.
Dumitru Bădița: Sunt pofticios. Încă mă reped să caut mâncarea despre care aud într-o reclamă sau într-o conversație oarecare. Sau despre care citesc undeva. De aceea nu prea citesc literatură gastronomică. De la o vreme, urc mai des pe cântar. 95 de kg, dimineața, e limita superioară pe care mă străduiesc să nu o depășesc. Asta înseamnă că, încet-încet, las în urmă epoca lungă de consum alimentar neselectiv, când mâncam orice mă convingea că e comestibil. Aș deveni clientul exclusiv al fructelor și legumelor, dar dacă le consum proaspete, se trezește ulcerul, iar stomacul meu se pune în genunchi și se roagă Sfântului Omeprazol, „te rog eu, salvează-mă!” Cât despre legume fierte, da, le consum cu plăcere, dar le trădez imediat ce simt miros de cărnuri fripte. Să fiu, așadar, cinstit, încă trăiesc într-o veche dezordine gastronomică. În meniul meu stau uneori împreună mămăliga și Pepsi Cola. Văd că lumea s-a umplut de bucătari, bărbații se laudă că mânuiesc bine coada tigăii, dar eu unul sunt pentru momentul ăla când mă ridic de la un prânz îndestulător și spun, ca în copilărie, cum mă învățaseră adulții pișicheri: „Sărut mâna pentru masă, bucătăreasă frumoasă.”
de Minodora Săculdean
ilustrații: Tedy Mika
